În iulie 2018, întreaga lume urmărea operațiunea de salvare a doisprezece copii și a antrenorului lor, rămași captivi în peștera Tham Luang din nordul Thailandei.
S-a scris enorm despre dificultatea misiunii. Despre galeriile înguste și complet inundate, despre curenții puternici, despre lipsa oxigenului și despre curajul extraordinar al scafandrilor care au reușit imposibilul. Aproape toate relatările s-au concentrat asupra operațiunii de salvare și cifrele sunt colosale: au fost implicate 10.000 de persoane, peste 100 de scafandri, zeci de salvatori, reprezentanți ai aproximativ 100 de agenții guvernamentale, 900 de ofițeri de poliție și 2.000 de soldați. Au fost necesare zece elicoptere de poliție, șapte ambulanțe, peste 700 de butelii de scufundare și pomparea a peste un miliard de litri de apă din peșteră.
O impresionantă contabilitate a unei operațiuni fără precendent.
Dar poate și mai impresionantă a fost solidaritatea. Spontană și necondiționată.
În acele nouă zile dintre dispariția copiilor și momentul în care au fost găsiți, iar apoi în cele trei zile ale evacuării, o țară întreagă a funcționat ca o singură familie. Nimeni n-a așteptat să i se dicteze ce are de făcut. Fiecare a făcut ce știa mai bine. Un scafandru a intrat în apă. Un medic și-a asumat o decizie imposibilă. Un fermier și-a sacrificat recolta. O femeie a pus o oală pe foc. Un călugăr s-a rugat. Toate au avut aceeași valoare.
Nu numai eroii au salvat copiii. O țară întreagă i-a salvat. Pentru că cei treisprezece aflați în primejdie au devenit, pentru câteva zile, copiii tuturor.
Pe 2 iulie 2018, în nordul Thailandei, a avut loc cel mai frumos schimb de cuvinte din istoria salvărilor. După nouă zile de căutări și incertitudine, doi scafandri britanici – Rick Stanton și John Volanthen – au ajuns în sfârșit pe mica platformă de stâncă unde copiii așteptau în întuneric.
– “How many of you?”
– “Thirteen.”
– “Brilliant!”
Atât. Restul nu mai conta. Într-o singură secundă, John Volanthen a aflat că nu găsise doisprezece copii și un antrenor… ci treisprezece supraviețuitori.
A urmat apoi decizia care avea să intre în istoria medicinei de urgență. Medicul anestezist și scafandrul australian Richard Harris a propus ceea ce, la prima vedere, părea o nebunie: fiecare copil urma să fie sedat complet și transportat inconștient, cu mască etanșă, prin kilometri de galerii inundate. O singură reacție de panică sub apă ar fi însemnat moarte aproape sigură atât pentru copil, cât și pentru salvatorul lui.
Harris și-a asumat o răspundere uriașă. A calculat individual dozele, a sedat fiecare copil și a acceptat să pună în practică o procedură fără precedent. Pe traseu, în camerele neumplute de apă, medicii le verificau permanent starea și, dacă exista riscul ca vreun copil să se trezească, îi administrau direct prin costumul de neopren încă o doză de ketamină… Dacă ar fi greșit, întreaga lume i-ar fi cunoscut numele din cu totul alte motive.
Dar eroismul acelor zile nu s-a petrecut doar în adâncul muntelui. În jurul peșterii, fără camere de televiziune îndreptate asupra lor, mii de oameni făceau ceea ce considerau firesc.
Pentru a coborî nivelul apei din galerii, milioane de litri au fost pompați spre terenurile agricole din jur. Orezării și culturi întregi au fost inundate. Fermierii au acceptat fără proteste. Știau că își pierd recoltele. Știau că luni întregi de muncă se duc odată cu apa. Și totuși nimeni nu s-a întrebat în cele nouă zile dacă merită – fără să știe că, după aceea, guvernul thailandez avea să îi recompenseze.
Mae Bua Chaicheun, o fermieră din satul Ban Nong O, își petrecuse aproape o săptămână la peșteră, gătind pentru salvatori. Când s-a întors acasă, și-a găsit orezăria inundată de apa pompată din galerii. Reacția ei avea să rezume totul într-o singură frază: „Copiii sunt mai importanți decât orezul. Orezul poate fi cultivat din nou. Copiii nu.”
În satele din apropiere, femeile au început să gătească pentru sutele de salvatori și voluntari veniți din toate colțurile lumii. Bucătării improvizate au funcționat zi și noapte. Alții au adus apă, gheață, cafea, ventilatoare, generatoare, pături și chiar mașini de spălat pentru echipamentele îmbibate cu noroi ale scafandrilor.
Călugării buddhiști s-au rugat neîncetat. Voluntarii au dirijat circulația, au cărat echipamente, au tradus pentru echipele străine, au făcut tot ceea ce era nevoie, fără să li se ceară.
Desigur, Thailanda nu este o țară perfectă. Are contradicțiile, neajunsurile și problemele ei, ca orice altă societate. Tocmai de aceea, ceea ce s-a întâmplat în vara lui 2018 impresionează și astăzi. Nu pentru că oamenii ar fi fost fără cusur, ci pentru că, puși în fața unei tragedii, au ales instinctiv solidaritatea. Nu toți au coborât în peșteră. Dar fiecare a făcut ceea ce știa mai bine. Niciunul dintre ei nu a făcut-o pentru glorie.
De aceea, când mă gândesc la operațiunea de la Tham Luang, nu mă impresionează doar performanța tehnică a salvării. Mă impresionează mai ales imaginea unei societăți în care mii de oameni au înțeles, fără să le spună nimeni, că fiecare poate contribui cu ceva.
Poate tocmai aceasta este cea mai mare bogăție a Thailandei. Nu templele, nu plajele și nici peisajele care apar în toate broșurile turistice. Ci oamenii.
P.S. În biblioteca hotelului Le Méridien Chiang Rai am fotografiat acest elefant pictat în memoria salvării de la Tham Luang. Printre portretele salvatorilor, un detaliu trece ușor neobservat: câteva perechi de papuci de copii, rămase la intrarea în peșteră. Uneori, memoria unei națiuni încape într-un singur obiect. Pentru mine, nu portretele sunt centrul compoziției.
Sunt papucii. În Asia, mai ales în Thailanda, papucii sunt obiectul cel mai banal din lume. Îi lași la ușa casei, la intrarea în templu, la școală. Sunt sinonimi cu viața de zi cu zi. Acolo, însă, papucii aceia nu mai sunt încălțăminte. Sunt absența copiilor. Îți spun că au intrat desculți în necunoscut. Că cineva îi aștepta să se întoarcă și să-i încalțe din nou. Artistul putea picta măști de oxigen, butelii, frânghii. A ales niște papuci. Și asta spune mai mult decât orice scenă redată dramatic…
Text: Anca Ciuciulin
Credite foto: Anca Ciuciulin / Thailand Story / History Was Born Today / Doan Xuan Thu
By NBT – YouTube: https://www.youtube.com/watch?v=f7696l7oshs – View/save archived versions on archive.org, CC BY 3.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=70568175
By Department of Foreign Affairs and Trade website – www.dfat.gov.au, CC BY 4.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=77030284
Puteți viziona aceste pelicule dedicate:
Thirteen Lives (Ron Howard, 2022) – excelent, foarte fidel desfășurării faptelor.
The Rescue (National Geographic, 2021) – documentarul perfect al operațiunii.