Cu o zi înainte de parada pentru care venisem aici în toiul unui iulie musonic am mers la temple, să vedem șantierele unde dospeau – dar nu se topeau, ci doar se finisau – statuile de ceară. La Sri Pradu Candle Learning Center am holbat ochii, precum era de așteptat, la construcția cu zeci de personaje și detalii filigranate în ceară… Nici nu știai de unde să începi să întrebi – sunt situații în care chiar și jurnaliștii rămân fără cuvinte. Stupoarea a atras atenția cuiva din echipa de lucrători, un artist grafic ce mi-a pus în mână un mic pliant. Pe prima pagină se desenase chiar pe sine, într-un colț, iar pe copertă străjuia un personaj – galben… ca ceara – cu o mitră înaltă și complicată pe cap.
„Hello! I’m YAK LOR.” Yak Lor (Yok Lor, Yark Lor, în funcție de cum este transliterat) este un joc de cuvinte care trimite la ideea de a vrea să arăți bine, să fii chipeș. Ceea ce se potrivește perfect personajului: are de gând să iasă la paradă și vrea, evident, să arate cât mai bine. „Come with me, to show process of the grand ‘CANDLE’”, ne promite el.
Și pliantul chiar asta face: în câteva desene naive și foarte simpatice, urmărește drumul unei lumânări sculptate, de la prima schiță până la platforma care o va purta prin oraș.
Primul pas este designul. Se stabilește tema, se face schița, apoi începe construcția propriu-zisă: structură de oțel, țevi, lemn, polistiren, ipsos. Abia după ce scheletul este gata intră în operă ceara.
Ceara este topită ore întregi, apoi împărțită în recipiente mici și ținută la temperatura potrivită. Din ea se fac foi cu modele, care sunt apoi decupate și adaptate fiecărei suprafețe. Ornamentele sunt aplicate unul câte unul pe structură. Pentru figurile care vor apărea pe construcție se folosesc matrițe, dar fețele sunt apoi sculptate și finisate manual.
Și cum de nu se topește? E întrebarea inevitabilă când vezi asemenea construcții de ceară în toiul verii tropicale. Dar, de fapt, miza nu este să reziste doar câteva ore cât durează parada. Ceara trebuie să reziste întregului sezon de Phansa, iar meșterii folosesc un amestec de ceară veche și nouă, într-o proporție care îi conferă stabilitatea necesară. Unele sculpturi sunt păstrate și după festival, iar elementele lor pot fi refolosite.
Pe una dintre pagini, doi meșteri lucrează la chipurile lui Pra-in și Angle. Sunt cocoțați pe o schelă de cinci metri. Din fotografia unei parade ai putea crede că acele personaje au apărut pur și simplu acolo, întregi și perfecte. Desenul îți arată omul de pe schelă, cu pensula în mână. Dar mai e până să fie treaba gata.
Se verifică instalația electrică și sistemul de apă – grupul statuar poate conține arteziene! –, se împodobește platforma cu țesături și flori proaspete, se pregătește traseul. Ba chiar se verifică dacă ansamblul are loc să iasă de pe poartă, căci undeva un templu a omis acest detaliu – dar s-a rezolvat; n-o să se împiedice o operă de artă de zeci de mii de euro într-un obstacol de infrastructură.
Iar apoi, când pornește la drum, în fruntea convoiului merge un om cu o prăjină lungă cu o furcă în vârf. Nu e un steag, nu dirijează traficul și nici nu conduce alaiul în sens ceremonial. Ridică firele electrice de pe stradă, unul câte unul, ca uriașa construcție de ceară să poată trece pe sub ele.
Abia atunci îți dai seama că pentru o asemenea lucrare trebuie pregătit nu doar templul, ci și orașul – de fapt, îl obligă să se adapteze la dimensiunile ei.
Să știți că este mare concurență între comunitățile regionale, iar o astfel de construcție monumentală poate trece de un milion de baht, adică în jur de 30.000 de euro.
De unde a pornit tradiția
În perioada buddhistă a Phansa, cele trei luni ale retragerii călugărilor în mănăstiri pe durata sezonului ploios, credincioșii ofereau templelor lumânări căci lumina era o ofrandă utilă pentru viața în rugăciune și meditație. La Ubon Ratchathani, această tradiție a crescut în timp până la dimensiuni spectaculoase: lumânările au devenit sculpturi monumentale, iar elaborarea lor s-a transformat într-o competiție artistică și într-un eveniment anual comunitar de amploare. În 2026, tradiția paradei carelor alegorice din ceară a împlinit 125 de ani.
Dar e la fel de prețios ce vezi înainte de paradă, când munca nu este încă dată în spectacol.
Vezi oameni care mai ajustează un ornament, mai pictează un chip, mai repară ceva la structură. Vezi voluntari și membri ai comunității care se ocupă de lucrurile pe care fotografiile oficiale nu le arată niciodată. Și începi să înțelegi că o asemenea „lumânare” nu este opera unui singur sculptor, oricât de spectaculoasă ar fi creația lui. Este opera unei echipe susținute de comunitate. Localnici din toate colțurile provinciei Ubon Ratchathani ajută sau încurajează; vin cu măcar o zi înainte, se fotografiază cu statuile de ceară, ba chiar fac picnic la templu.
Iar echipa nu se limitează la sculptură. Mai sunt cei care construiesc scheletul, topesc ceara, decupează modelele, pictează, verifică instalațiile, pregătesc platforma și, foarte important, cei care vor trebui să ducă întreaga construcție la locul paradei. M-a înduioșat imaginea unui șofer care își lustruia tractorul și-l gătea cu funde colorate, ca pe un personaj important al ceremoniei. Și m-a mai emoționat colțul șantierului unde elemente ale sculpturilor din anii trecuți așteptau să fie cândva redistribuite; deasupra, un tablou al defunctei Regine Sirikit, marea protectoare a meșteșugurilor tradiționale thailandeze…
Pliantul artistului, cu Yak Lor în frunte, este de fapt o mică hartă a acestei munci colective. Și am avut norocul să văd harta în ajunul paradei. Iar asta m-a făcut să privesc altfel ceea ce avea să urmeze: noaptea din ajun și ziua cea mare.
(Va urma)
Text și fotografii: Anca Ciuciulin