Fără să-mi fi programat dinainte, am plecat cu primul tuk-tuk ce mi-a ieșit în cale spre colina cu templul auriu numit Wat Saket – locul sacru considerat buricul orașului. Nu fusesem niciodată până acolo sus – cine mai știe din ce motive?! – așa că în după amiaza celei de a doua zile în Bangkok am decis să nu e cazul de siestă, ci de explorare.
Mi-a zâmbit norocul și am ajuns înainte de apusul soarelui, am urcat cele n-șpe sute de trepte încolăcite în jurul zidurilor (încă) dogoritoare și am ajuns pe platforma din vârf chiar la timp pentru a privi orașul înecat în cea mai tandră culoare a asfințitului.
În centrul megametropolei, în plină zonă istorică, se înalță acest deal artificial, încoronat de vârful ascuțit a templului Wat Saket în altarul căruia sunt adăpostește relicve buddhiste aduse din India. Până în epoca zgârie-norilor, aici era cel mai înalt punct din Bangkok – și a rămas singura colină din oraș. În timpul construcției fuseseră întâmpinate o mulțime de dificultăți, deoarece terenul existent nu putea susține greutatea clădirii. Din fericire, totul s-a rezolvat prin ingeniozitatea cu care inginerii vremii au proiectat pereți de susținere din beton ce mențin acest munte, spre vârful căruia duc cele 344 de trepte ale scării spiralate.
A meritat efortul să număr până la 344. M-am felicitat că nu am făcut ascensiunea pe Muntele de Aur chiar la orele amiezii, pe căldură năucitoare. Fiecare pas în sus sporește valoarea peisajului urban, căci totul pare că se intensifică, superba metropolă Bangkok devine mai fascinantă, o privești ca pe o hartă vie, în timp ce zgomotul orașului se estompează treptat.
Totul e misterios la crepuscul: străzile din jur, privite de la cei 77 m, încep să își dezvăluie traseele luminate de mașini; podul cel falnic Rama VIII își aruncă săgeata peste întunecatul fluviu Chao Phraya; zgârie-norii încep să se gătească în ținutele de seară, templele își etalează acoperișurile aurite ce par că plutesc imponderabil peste cartierul Rattanakosin.
Sus este liniște. Se aud doar incantațiile buddhiste din difuzoare. Turiștii vorbesc în șoaptă (ceea ce e de mirare) și se amestecă printre pelerini și călugări în robe de șofran, trecând pe rând de-a lungul balustradelor pentru a prinde experiența vizuală de 360 grade. Sacrul se manifestă fără exclamații, profanul i se subordonează.
Vă sfătuiesc să mergeți aici; nu doar pentru că este o bijuterie arhitecturală, ci pentru că o oră petrecută pe acest „munte vrăjit” vă va împodobi și îmbogăți panoplia cu amintiri siameze.
Text și foto: Anca Ciuciulin