Am revenit în Thailanda la începutul acestui an, cu unicul obiectiv de a mă relaxa și odihni. Explorarea unor noi destinații o rezervasem pentru alte țări din Asia de Sud-Este în care aveam să ajung. Am ținut, însă, să întâlnesc întâi Bangkokul. Nu mă incitaseră atât părerile apreciative pe care le auzisem, cât mai degrabă cea negativă și destul de categorică a unei amice.
Un oraș mare, pe alocuri amețitor de zgomotos și agitat, dar în care ai parte de liniște și calm odată ce te retragi pe străduțe întortocheate și lăturalnice. Bangkok e amestecul a tot ce definește Asia, condimentat cu spiritul thailandez. Zâmbet, calm, o dezordine relaxantă a lucrurilor, pe alocuri un haos funcțional și organizat, oameni binevoitori și, mai ales, un ritm lent al vieții…
Dar ținta mea era sudul… După opt ore de mers cu autocarul și aproape două cu feribotul, am debarcat pe promisa insulă neturistică Tao sau Koh Tao din Golful Thailandei. De la distanță, Koh Tao pare o cocoașă verde în marea cerneală.
Drumuri șerpuitoare, unele foarte înclinate, îi traversează pădurile, unesc terasele de la înălțime, dar și țărmurile cu centrul; te iau din port și te duc până hăt, departe, în locuri cu panoramă.
De cazare mă ocupasem înainte de plecare. Rezervasem printr-un site cunoscut, Booking.com, un bungalou cu vedere la mare. Acolo am avut o surpriză neașteptată! Căsuța „mea”, ascunsă printre arbori, avea un detaliu care-mi scăpase în fotografii: din patul de la etaj, pat lipit de ferestre, chiar vedeam întinsul apelor mării…
Un șir lung de trepte cobora de la bungalou până la terasa cu mese. De aici până la plaja cea mică mai erau câțiva pași. O discretă abatere la stânga de la cei câțiva pași duceau la o terasa îngustă de lemn. Cu cele două bănci ca de grădiniță, cu hamacul atârnând leneș și șezlongul decolorat de soare, părea mai degrabă improvizată. Aici mi-am băut în fiecare dimineață cafeaua. Terasa era parte ridicată pe o stâncă, parte cocoțată deasupra mării, pe niște stâlpi scurți. Minimalist amenajată și fără ceva care să-i marcheze marginea, aveam senzația că mă pierd în natură. Când era liniștită, marea era un covor verde-turcoaz ce intra sub podeaua terasei. Când era agitată, aveam impresia că e gata să mă ajungă. Își spărgea valurile de bolovanii mari și rotunzi și, de fiecare dată, încerca să arunce tot mai mulți stropi pe podea.
Prima ieșire în inima insulei – zona cea mai comercială și turistică – m-a dus într-o lume de care aproape uitasem. Bâzâitul scuterelor și forfota continue, magazinele, terasele înghesuite, bărbierii cu scaunele în stradă, vânzătorul de înghețată de cocos care-și anunța prezența cu un claxon-măcăit de rață, m-au făcut să vreau cât mai repede „acasă”. Dar trebuie să vă recunosc că am savurat din plin delicioasa lui înghețata „de casă”.
Golful retras în care stăteam era într-o zonă ferită și liniștită a insulei. Între drumul șerpuind, care venea direct din port, și locul de cazare, erau câteva rânduri de cocotieri, iar accesul se făcea pe un drum pe care nu-ncăpeau două motorete. La vreo două sute de metri distanță, o altă plajă, puțin mai mare decât a noastră. Acolo, apusul dădea spectacol în fiecare seară. Veneau turiști din alte părți ale insulei, fără însă ca locul să se-aglomereze. M-am lăsat și eu atrasă de atmosferă, de câteva ori: un tânăr cu plete rasta, până aproape de genunchi, trecea din când în când anunțându-și oferta de pui prăjit; un câine plin de câlți se preda oricăror mâini iubitoare în totală desfătare; trei-patru perechi de îndrăgostiți întinse pe nisip; câteva stânci rotunde, aproape de mal, ieșeau din apă ca niște carapace ale unor broaște țestoase uriașe. Puțin mai departe de mal, unde se afla un grup compact de stânci, un tânăr își fixa cu regularitate trepiedul, ca să înregistreze apusul.
Dacă a fost ceva care, în lipsa norocului, ar fi putut fi problemă pentru mine, a fost că nu știam să conduc un scuter. Dacă nu l-aș fi cunoscut pe Gabriel, românul care la prima venire pe insulă se cazase tot acolo și rămăsese prieten cu gazda, aș fi ratat multe zone frumoase. Cu bunăvoința și motorul lui, am ajuns în zone cu panoramă asupra insulei și mării, unde erau amenajate mici cafenele sau restaurante. Preferata mea a fost „HoriZon morn”, pentru belvedere, dar și pentru cafeaua foarte bună, din cafea măcinată! Nu râdeți, la supermarket-uri se găsește aproape exclusiv cafea instant…
Apusurile de soare văzute din hamacul bungaloului, cafeaua de pe terasa „din mare” și veverița care mi-a ros coaja unei nuci de cocos (n.a. în timp ce eu eram în hamac și o vedeam) au fost experiențele de suflet ale locului care mi-a fost casă aproape trei săptămâni.
Gazda, Vilay, prezentă aproape tot timpul, a fost de ajutor cu informații, răspunsuri la solicitări și o atitudine prietenoasă. S-a oferit să mă ducă la cumpărături când aveam nevoie – ea sau Lin, unul dintre angajați –, a organizat într-o seară o mică excursie undeva mai departe, în niște destinații deosebite, dar greu accesibile fără mașină – și nu a acceptat bani; în altă zi tot ea s-a oferit să mă ia la piață.
Koh Tao mi-a oferit ce am avut nevoie. Pe măsură ce zilele treceau, îmi simțeam firea ca o baterie: conectată la atmosfera locurilor, se încărca cu liniște și energie. Nu știu dacă de vină a fost marea văzută din pat ori cafeaua de pe terasa de lemn, crabii a căror viață marină am observat-o atent, ore bune, apusurile de pe plaja vecină ori din hamacul terasei; probabil, câte un pic din fiecare și toate la un loc. Pentru mine este cert că, indiferent de preferințe, Thailanda are leac și soluție pentru fiecare.
Text și fotografii: Maria Mazilu
www.mariamazilu.ro