Dilema cu fotografiile preferate se extinde asupra hotelurilor. Nici aici nu e mai simplu. Iau două exemple concurente în stele şi în rafinament.
Mandarin Oriental Dhara Dhevi din Chiang Mai e construit aşa fel încât să sugereze subliminal o aristocratică reşedinţă rurală, întinsă pe hectare bune.
Arhitecţii, cu abilitate lăudabilă, au creat un univers fabulos de „autentic”: uliţe cu vile tradiţionale şi curţi private, cu foişor pe lac şi copaci „seculari”. Toate amplasate în jurul unui ogor plantat cu orez, cu toată recuzita presupusă de o activitate agricolă: moară de apă, boi la jug, snopi legaţi, ţăranul care lasă din când în când sapa pentru a îngâna o doină din fluier. Totul reprodus impecabil (ca la Muzeul Satului), inclusiv lemnul învechit al podeţelor sau rusticele bluze din bumbac gros, încheiate cu şnur, nu cu nasturi. Turistul pricopsit, contra a 1000 şi ceva de euro, poate locui într-una din aceste vile cu parter şi etaj. Şi pian. Şi jacuzzi în curte, şi alt jacuzzi lângă dormitor. (Acuma, recunosc, mi-a luat ceva – inclusiv graiul – până m-am obişnuit cu ideea că toată căsoaia e numai pentru mine. După cazare, am urcat şi coborât de vreo patru ori scara exterioară dintre livingul-salon decorat cu artefacte către dormitorul de 30 m şi baia de 20, să nu ratez vreun colţ, vreun detaliu, vreo clanţă. Nici după trei zile nu m-a părăsit senzaţia de ilicit, că locuiesc într-un muzeu şi mă vor da afară dacă or să se prindă că ating şi întorc pe toate părţile statuile şi perdelele şi cuferele… Şi n-am furat nimic, jur, în afară de săpun.)
Rafinamentul ansamblului este desăvârşit de faptul că, intenţionat, colţuri şi alei şi ziduri sunt pe ici-colo lăsate în ruină, pentru a accentua impresia de trecere a secolelor peste Mandarin. Când colo, e construit abia acum 20 de ani, dar este speculat impecabil potenţialul de „autentic” şi vetust. Zona de recepţie a hotelului este însă o bijuterie de care n-am să mă leg, oricât de cârcotaşă aş fi. Şi nu, nu spun aşa pentru că strugurii sunt acri – cel puţin când nu-ţi sunt oferiţi de TAT.
La concurenţă, Anantara Golden Triangle. Alt hotel de lux lux lux lux lux. De cinci ori. O fi la mijloc autosugestia, misterul acestui colţ de lume unde se intersectează nu doar Thailanda cu Myanmar şi Laos, ci şi poveşti în care personajul principal e opiumul, cu traficanţi periculoşi şi cu trădători ce sfârşeau pe fundul Mekongului.
Oricum, după mine Anantara îşi cântă „partitura” turistică într-o gamă mai subtilă decât opulentul Mandarin. Recepţia e în permanentă penumbră, muzica în surdină, parola e discreţia, calmul e ţinuta obligatorie, în atmosferă e emanată o evidentă influenţă indiană. Camera e mare, dar nu ostentativă, ci doar foarte boierească. Fără opulenţă. Fără stridenţă. Fără trucuri decorative. Iar impresia generală e că trebuie să priveşti totul în jur cu ochii doar întredeschişi, nimic nu te îndeamnă la holbare. 
Nici măcar kilometrii care se întind de sub terasă către misteriosul Triunghi de Aur, cu dealuri, păduri infinite şi elefanţi scăldaţi în râu. Totul se desfăşoară au relanti, parcă şi pulsul mi-e mai lent… Iar peste toate, o senzualitate aproape palpabilă. Habar n-am din ce vine. Cred că din lumină şi mirosuri.
În fine, e inevitabil să fac comparaţia şi să aleg: dacă Mandarinul este un tânăr boier de ţară – uşor parvenit, dar totuşi „şcolit la Paris” – Anantara e din os domnesc. Votez categoric pentru. Chiar dacă săpunul lor n-a fost cine ştie ce.