Dacă în ziua precedentă făcusem cunoștință cu toată familia extinsă a bucătăriei thailandeze, micul dejun a fost chinezesc. Tradițional, cică. Așa că, traversând strada din fața hotelului, am ajuns la un loc cu nume de o concizie elocventă: „Breakfast.” Simplu, direct, fără pretenții lirice. Pe mesele din fața noastră, un ansamblu de crăticioare minuțios aliniate dădea impresia unei liturghii culinare misterioase. M-a lovit instant nostalgia copilăriei, când improvizam cine sofisticate pentru păpuși: rupeam frunze, le condimentam cu pământ, adăugam o crenguță și voilà – haute cuisine de curte.
Aici, însă, ce aveam în farfurie chiar se mânca. Sau cel puțin așa se presupunea. Am ales strategic câteva chestii neidentificabile, le-am pus pe tavă și am avansat spre casă, unde ni le-au aburit corespunzător, după care le-am mâncat. Bune! Dar fără cafea, nici Buddha nu s-ar fi simțit iluminat. Așa că, după ce mi-am terminat porția de dumplings misterios de gustoși, am ochit o cafenea europeană și mi-am injectat trei cappuccino. În acel moment, lumea redevenise un loc plin de posibilități.
Cu un zâmbet tâmp, m-am urcat în van, gata pentru o nouă zi plină de aventuri exotice. Urma să ajungem în Parcul Național Khao Sok. Wikipedia, în înțelepciunea ei, ne informa că parcul este „cea mai mare zonă de pădure virgină din sudul Thailandei, mai veche și mai diversă decât Amazonul”. Fabulos! Dar, fără a pune la îndoială autoritatea enciclopedică a internetului, o observație se impune: n-am fost în Amazon, deci comparația rămâne în suspensie. Ce pot confirma, însă, este că „rain forest” nu e doar o expresie metaforică. Am stat 24 de ore în acest miracol al naturii și cred că doar două ore nu au fost sub ploaie.
Pentru a ajunge la următoarea cazare – un ansamblu de bungalouri plutitoare pe un lac – trebuia să luăm o barcă. Dar, în spiritul unei tradiții neoficiale a grupului, am întârziat. Barca plecase. Ne-am consolat privind lacul Cheow Lan din preajma barajului Rajjaprabha, contemplând frumusețea melancolică a apei și pădurilor înverzite, totul asezonat cu o ploaie mocănească caldă ceea ce nu era rău deloc. Verde crud, apă turcoaz, copaci cu rădăcini dramatice flori de un roz intens și ploaia insistentă, care ne asigura că ne vom simți mereu „proaspeți”.
Într-un final, am prins o altă barcă și am ajuns la bungalouri. Minunate! Iar apa din jur – un verde smarald atât de ademenitor, încât prima reacție a fost să sărim în el. Surpriza a fost că, deși eram într-o zonă muntoasă, apa nu era rece. Sau poate deja atinsesem un nivel de imponderabilitate senzorială în fața naturii. (Hai că am zis-o pe asta :))
Dar călătorului îi stă bine cu drumul, așa că nici n-am apucat să ne uscam bine că apare Toon – ghidul nostru cu un entuziasm neobosit – și ne anunță că în maxim o oră ne echipăm pentru o plimbare cu barca spre o peșteră. Reacția noastră? Exact entuziasmul unui grup de pisici puse la baie. Tocmai scosesem o bere, ne instalam comod pe ponton și gata, trebuie să plecăm în expediție.
Khao Sam Kloe cu barca a fost o experiență de tip „dacă supraviețuiești, râzi mai târziu”. Barca gonea, ploaia ne lovea ca niște ace de acupunctură chinezească, iar noi încercam să deschidem ochii cât să vedem minunățiile din jur. Și da, erau minunate! Stânci sculptate de milioane de ani, lacul perfect, pădurea misterioasă – păcat că le priveam chiorâș, strângând din dinți. Superbitate geologică? Indiscutabil. Plăcere turistică? Variabilă. Dacă ar fi fost soare, probabil că acum aș fi scris ode lacului și stâncilor sculptate de vreme.
Seara, am compensat cu o cină pe bază de pește pescuit din lac și niște tării și vin roșu autohton (decent) care ne-au adus aminte că viața e frumoasă. Ne-am retras în bungalouri, ofticați că cerul era înnorat și nu puteam vedea stelele.
Dar, să nu-l supărăm pe Buddha, speram ca a doua zi să avem soare și să-l convingem pe Toon să ne lase să mai lenevim puțin în paradisul ăsta plutitor.
Text și fotografii: Anamaria Marinescu