Ne-am trezit ca niște fluturi mahmuri după noaptea anterioară, am sorbit cafeaua ca pe ultimul strop de civilizație și ne-am împachetat viața în rucsacuri, călători eterni ai resorturilor ratate. Apoi – hop! – am urcat într-o barcă spre Ko Muk, o insulă despre care nimeni nu știa nimic, ceea ce o făcea automat interesantă în ochii noștri de hipsteri nomazi.
Toon, gazda noastră, om de aur și probabil reîncarnarea unui zeu al ospitalității thailandeze, s-a sacrificat: ne-a trimis pe insulă cu barca, în timp ce el a plecat să-mi repare telefonul pe continent. Da, ați citit bine. Să-ți repare cineva telefonul în Thailanda e un soi de declarație de maximă empatie.
Ajunși pe insulă, lucrurile s-au complicat. Ne aștepta… nimeni. Sau, mă rog, niște thailandezi cu fețe senine și priviri pierdute într-o limbă complet paralelă cu a noastră. Aveau la dispoziție niște vehicule care păreau construite din piese Lego, părăsite de copii de acum două generații. Un fel de „cutii pe roți” cu pretenții de taxiuri. Unul din ei, probabil șeful expediției spațiale, a decis că într-una dintre aceste jucării trebuie să încăpem cinci oameni cu bagaje. Cred că era fan Tetris.
Am sunat după ajutor divin – aka Toon – și, prin telefon, a avut loc un ritual de clarificare interlingvistică. Până la urmă, ne-am cocoțat în te miri ce și cum, înghesuiți ca sacii de cartofi în motoreta unei stihii, cu speranța că n-o să murim acolo și atunci.
Drumul până la cazare? O combinație între Mad Max, Survivor și un vis urât post-apocaliptic. Am trecut printre gunoaie, ruine, cocioabe și… animale neidentificate. La un moment dat am crezut că suntem într-un simulator de film de groază: „Die hard la tropice”.
Ajunși la destinație, curtea părea desprinsă dintr-un documentar despre anii 70 – 80 ai comunismului românesc, cu un loc de joacă ruginit și abandonat, ca un avertisment mut al copilăriei pierdute. Piscina? Părea că avea amintiri. Poate și regrete…
N-am zis nimic. M-am dus la bar să cer o vodkă, sperând că alcoolul poate șterge ceea ce ochiul n-ar fi trebuit să vadă. Evident că n-aveau. Mi-au dat o bere caldă, cu gust de lipsă de speranță. M-am trântit pe rucsac ca într-o gară uitată de lume și m-am uitat la mare. Marea era complet zen, cum doar natura poate fi când oamenii își trăiesc dramele de turist ratat.
Și atunci… s-au întors fetele. Cică fiecare are o viluță cu geamuri uriașe, vedere la mare și aer condiționat. Am râs. Sau am vrut să râd. Sau poate doar m-a bufnit isteria. Dar păreau sincere, iar berea mea deja nu conta, așa că am zis „hai, fie” și m-am dus să verific. Și, ce să vezi? Era chiar drăguț. Mai bine decât ultima cazare. Șoc și groază.
Am ieșit pe plajă. Marea se retrasese, plaja era imensă și pustie, o pustietate poetică. Irina și Alex plecaseră în expediție, probabil în căutarea sensului vieții sau a unei coji de nucă de cocos fotogenice. Eu, tot în starea mea de ciufuțenie turistică, m-am fofilat după ei. Pe drum, ne-am întâlnit cu Clara și-am început să descoperim minunății din nisip: steluțe de mare ca niște bijuterii extraterestre, crabi cu personalitate și castraveți de mare… adică niște creaturi care n-ar trebui să existe, dar o fac.
Seara ne-a prins în sat. În satul din coșmarul estetic al oricărui designer de restaurante. Terasele arătau ca după un taifun stilistic, dar mâncarea… mâncarea a fost divină. Am mâncat ca niște regi ai haosului și-am băut vin, vin adevărat, chestie rarisimă prin părțile astea.
La întoarcere, am privit totul cu alți ochi. Acel început grotesc a devenit decorul perfect pentru un final de zi absolut magic. Ko Muk, insula asta ciudată și haotică, s-a transformat, fără să-și ceară scuze, într-un colț de poezie turistică.
Uneori, e nevoie să treci prin mizerie ca să ajungi să apreciezi frumusețea unei lumi întregi.
Text și fotografii: Anamaria Marinescu