Zi liberă pentru vizitat temple, Chinatown și Piața de flori. Estimare: vreo 8 ore. Realitate: depinde cine supraviețuiește căldurii și deciziilor mele de dictator turistic. Acum, imaginați-vă scena: zece oameni, dintre care patru între 17 și 20 de ani, anunțați dis-de-dimineață că trebuie să iasă din confortul aerului condiționat și să înfrunte Bangkokul la 35-40 de grade. Reacțiile au variat de la „Mergem doar dacă găsim bubble tea” până la „Tu sigur ne urăști.” Dar ce conta? Eu îmi făcusem temele și aveam un plan clar:
The Temple of Golden Buddha (Wat Traimit)
Wat Phra Chetuphon
The Grand Palace
The Temple of the Emerald Buddha
Temple of Dawn (Wat Arun)
Croazieră pe râu
Chinatown și Piața de Flori
Adică vreo 30 de mii de pasi în variantă optimistă, la soare, în picioare. Așa, lejer…
După dezbateri aprinse despre mijlocul de transport ideal („Mergem pe jos să vedem orașul.” „Ba luăm taxi că murim de cald.” „Bă, ia hai să ne aruncăm în primul tuk-tuk și să vedem unde ne duce.”), mezina grupului, Irina (17 ani), a decis să fie vocea rațiunii:„Vedeți că Google Maps nu vă dă și alternativa cu trenul și metroul, doar cu autobuzul. Poate de aia pare că ajungem în trei ere geologice.”
Mă duc la prima casă de bilete de la ce părea să fie un metrou sau tren (habar n-am, încă nu mi-am dat seama exact ce era), întreb despre Wat Traimit și aflu că facem doar 20 de minute. Victorie! Ne suim în tren, ne bucurăm de aer condiționat, coborâm fericiți și… ceva nu se potrivește.
Vizităm ce credeam că e Wat Traimit, ni se pare cam meh, un soi de biserică de la țară varianta buddhistă. Ne descălțăm la intrare, unii fără șosete, și avem o revelație: „Aici sigur prindem un spor, o ciupercuță”. Dar partea cu adevărat hilară? Oamenii umblau desculți prin templu, dar purtau măști pe față. La finalul zilei, uitându-mă pe poze, mi-am dat seama că… nu, nu fusese Wat Traimit. Fusese un alt Wat, unul neinclus pe listă. Dar n-am zis nimic grupului. Probabil își dau seama acum, citind asta.
Ieșim din templu și urmează prima revoltă. Unii voiau în Chinatown să mănânce, Irina voia la Piața de Flori, eu voiam să urmez itinerariul prestabilit ca o nemțoaică disciplinată. Alții au cerut să vedem doar cel mai frumos templu, dar evident că era peste râu, deci trebuia luată barca. La 40 de grade? Glumă bună! Chinatown a câștigat imaginându-ne cu toți cum vom sta la o masă rotundă ca de nuntă în care vom dezbate despre temple, încă nevăzute, la o băutură rece.
Ajungem acolo și… surpriză! Nu e de vizitat la prânz, ci mai spre seară. La ora 12:00 e doar căldură, mizerie și un amalgam de mirosuri care îți pun plămânii la încercare. Locurile unde am fi putut sta jos erau fie Starbucks, fie cămăruțe mici cu 2-3 locuri în jurul unei măsuțe pentru pitici, ocupate de localnici care știau clar ce fac. N-aveam chef să ne strecurăm pe străduțe înguste, unde fie te trezeai cu o pungă de gunoi în cap, fie dispăreai misterios și reapăreai sub formă de supă la cină. Așa că ne-am târât pe bulevardul principal, am băut niște sucuri de guava și mango și ne-am dat bătuți.
Următoarea oprire: Wat Phra Chetuphon, sau Wat Pho. Sau, cum l-am numit noi, „templul cu nume imposibil de pronunțat”. Sincer, templele din Bangkok par să vină fiecare cu cel puțin două-trei denumiri, ca să fie siguri că una ca mine nu știe unde se află exact.
În fine, intrăm și… wow. Dacă până acum templele păreau niște locuri de cult modeste, aici începi să înțelegi obsesia buddhistă pentru detalii. Turnulețe împodobite cu milioane de plăci de faianță colorată, mozaicuri chinezești, sculpturi migăloase – muncă de chinez bătrân, clar. În comparație, bisericile noastre par ridicate la normă, în grabă, fără chef de prea multă estetică.
Concluzia? În timp ce în Europa/ România lăcașele religioase sunt construite pentru funcționalitate, în Thailanda totul e despre simbolistică și venerare. Noi vrem cel putin un acoperiș deasupra capului, ei vor să construiască o operă de artă. Și judecând după Wat Pho, cred că le iese al naibii de bine.
La finalul zilei, am supraviețuit traseului, cu lecția învățată: data viitoare, mai puține temple, mai mult bubble tea. Sau, cine știe, poate doar un masaj thailandez în loc de maraton turistic.
Mi-ar plăcea să povestesc despre fiecare templu în parte, după ce mă documentez temeinic din șapte surse, dar să fim serioși, cine face asta într-un jurnal de călătorie?! În loc să vă țin prelegeri, mai bine vă spun sincer: n-am înțeles mare lucru din ce-am văzut. M-am plimbat cu gura căscată, m-am minunat ca un copil dus prima oară la ceva fantastic și am tras concluzia că, uneori, nu trebuie să pricepi ceva ca să te lași fascinat.
Dar dacă e un loc unde aș fi vrut să zăbovesc ore în șir, acela e Wat Phra Chetuphon (Wat Pho). Acolo, în mijlocul unei singure încăperi, trona un Buddha imens, iar tu trebuia să-l înconjori ca și cum templul fusese ridicat în jurul lui. Nu m-a copleșit dimensiunea statuii și nici n-am găsit vreo frumusețe răpitoare în muntele auriu. Tălpile însă m-au impresionat. Pe tălpile uriașei statui a lui Buddha din templul Wat Pho (Buddha Culcat) se găsesc 108 panouri încrustate cu sidef, care ilustrează simboluri sacre buddhiste.
Panourile reprezintă:
108 caracteristici norocoase ale lui Buddha, precum flori, elefanți, tigri, spirale cosmice și ofrande divine.
Roata Dharmei (simbolul învățăturilor lui Buddha).
Scene din viața lui Buddha și elemente care reflectă credințele asiatice.
Semnele distinctive ale unui „Marele Om” (așa cum erau descrise în vechile scrieri budiste).
Toate aceste detalii sunt lucrate manual cu sidef negru și alb, oferind un contrast spectaculos față de aurul statuii. La capătul lui Buddha, vizitatorii pot arunca monede în 108 boluri metalice, ceea ce simbolizează acumularea de merit spiritual și aduce noroc. Se auzea de parcă eram la un cazino în Las Vegas, băștinașii aruncau firfirei în fiecare bol metalic.
Dar altceva m-a prins și mai tare: scenele pictate pe pereți. Cine a văzut sezonul 3 din White Lotus (Max) să se uite la generic… Am stat locului să le privesc, spre disperarea celor din jur, cărora le blocam drumul. Când am realizat că enervam deja prea mulți turiști grăbiți, am trecut la planul B: să fotografiez pe fugă bucăți din ele, la nivelul ochilor, cu gândul să le admir în tihnă mai târziu.
Acolo, pe pereți, găseai de toate. Ilustrații cu viața lui Buddha – nu doar fizică, ci și cu toate călătoriile lui spirituale. Episoadele Jataka, poveștile despre existențele lui anterioare, fiecare cu lecția ei de morală. Picturi cu iluminarea lui sub arborele Bodhi, predicile sale, viziunea buddhistă asupra universului, cu Muntele Meru în centru, raiurile și iadurile buddhiste. Și, printre ele, scene din viața cotidiană a thailandezilor de altădată: festivaluri, dansuri tradiționale, practici religioase. Aparent, unii pereți serveau și drept manuale de medicină tradițională – puncte de presopunctură, meridiane energetice – o farmacie murală, la propriu. Peste tot, demoni și gardieni de templu, postură serioasă, de pază, gata să gonească spiritele rele. În fine, o întreagă enciclopedie ilustrată, unde erau reprezentate și cele patru elemente – pământ, apă, foc și aer – subliniind echilibrul cosmic și locul omului în toată povestea asta.
Pe scurt: o bogăție culturală cât un întreg muzeu. Mi-ar fi plăcut să fiu acolo, singură, cu un călugăr buddhist, să-mi explice fiecare scenă, fiecare detaliu, ca și cum mi-ar citi un basm ilustrat pentru adulți.
Dar… am ieșit. Mi-am luat papucii, m-am simțit brusc ca un balon umflat, într-o lume prea strâmtă. De ce? De atâtea imagini, de prea multă apă băută, de vreo reacție alergică la cine știe ce condiment – habar n-am, dar cert e că aveam picioarele umflate ca niște butuci. Și, cum mergeam eu așa, plutind prin realitate, mă sună un prieten: „Auzi, e o englezoaică în fața templului, disperată că i-au dispărut papucii. A găsit o pereche asemănătoare, dar zice că nu-s ai ei. Și sincer… seamănă al naibii de tare cu ai tăi.”
Brusc, mă uit la picioare. Da, aveau aceeași formă, aceeași culoare, dar pe talpă era ștanțat un brand. Ai mei n-aveau. Și, dintr-odată, am înțeles: lumea nu era prea strâmtă, cum mi se păruse până atunci. Doar papucii erau prea mici. Am făcut schimb de încălțăminte și lumea era la locul ei.
(Va urma.)
Text și fotografii: Anamaria Marinescu