Să cauți definiția luxului în Thailanda e ca și cum ai căuta un singur colțișor neîmpodobit de culoare. Adică demers inutil. Într-o țară vizitată anual de peste 20 de milioane de turiști, hotelurile concurează în numărul stelelor și exotismul sau cosmopolitismul rafinamentului, în amplasamente metropolitane sau în ambianțe naturale de o sălbăticie vehementă. Luxul nu constă în accesul la standarde inaccesibile, ci în felul intim în care rezonează fiecare cu locul în care doarme noaptea.
Din toate locurile în care am găsit adăpost, de la cele mai modeste cabane din junglă până la cele mai cosmopolite hoteluri din Bangkok, unul singur mi s-a insinuat în amintire și instalat în suflet: 137 Pillars House, din Chiang Mai. Și e construit aşa fel încât să sugereze subliminal o aristocratică reşedinţă rural-urbană, cochet furișată la doi pași de Wat Gate Khar Rham, pe o stradă anonimă, tivită cu bambuși de 5-6 metri.
Arhitecţii, cu abilitate lăudabilă și meticulozitate de artizani asiatici, au re-creat un univers fabulos de autentic, păstrând nu doar volumetria clădirilor ridicate în 1889 și patina finisajelor, ci și structura de rezistență – de unde și numele rezidenței.
Hotelul e de lux lux lux lux lux. De cinci ori. Își cântă „partitura“ turistică într-o gamă mai subtilă decât opulentul Mandarin Oriental sau mondenul Sofitel. Recepţia e în permanentă penumbră, muzica, în surdină, parola e discreţia, calmul e ţinuta obligatorie, în atmosferă e emanată o evidentă influenţă britanică, de rafinament colonial. Camera e mare, dar nu ostentativă, ci doar foarte boierească. Fără opulenţă. Fără stridenţă. Fără trucuri decorative. Iar impresia generală e că trebuie să priveşti totul în jur cu ochii doar întredeschişi, nimic nu te îndeamnă la holbare.
Nici măcar peretele de sute de metri pătrați, tapetat cu iederă viguroasă ce se prelinge până în piscină. Nici salonul-muzeu – cum altfel decât very British?! – unde mirosul de trabuc concurează pe cel al cărților și atlaselor geografice legate în piele. Nici plafonul filigranat în lemn, cu lumină cernută în ploiță de aur peste oaspeții ce conversează, British, of course, în șoaptă.
Restaurantul oferă o experiență la fel de memorabilă. Lasă că are grădină proprie de legume și ierburi, dar orice îmbucătură, fie ea cât un timbru, e gătită ca o bijuterie. Înainte de a-ți mângâia gura, trebuie să-ți bucure ochiul. Iar ochiul se bucură în tihnă princiară…
De parcă întregul ansamblu 137 Pillars House pare că tocmai își așteaptă vechii proprietari – directorii British Borneo Company, antrepriza exploatării de cauciuc, și pe domnul Louis Leonowens, fiul celebrei Anna Leonowens, a cărei presupusă idilă cu Regele Mongkut a făcut furori în secolul XIX și a devenit subiectul filmului Anna and the King.
Casa asta cu 137 de stâlpi, de care mă despart acum 11.000 de kilometri, nu e mare, ci densă. Nu e „frumoasă”, ci emoționantă. Iar arta, istoria și arhitectura fac și aici casă bună.
Text: Anca Ciuciulin
Foto: 137 Pillar House / Wikidata