O dată pe an, câțiva thailandezi de școală primară sunt primeniți, costumați, purtați pe sus de un fluviu uman precum un vitraliu lichid, plimbați pe la temple și apoi depuși în așezămintele călugărești, spre bunăstarea și fericirea rudelor. Am fost martora înrolării întru Buddha – Poi Sang Long – o ceremonie spectaculoasă și exuberantă, ca un cabaret ce-o ia razna în soarele năprasnic de aprilie.
Dimineaţă, pe la ora 5. Mae Hong Son – orăşel dintr-o provincie vârâtă în nord, spre graniţa cu Burma – e încă adormit şi pare inofensiv. Ici-colo câte o bicicletă, câte o mătuşă cu verdeaţă în coş sau vreo doi băietani fără treabă. Peste nici o oră, străzile înguste se vor umple cu muzicanţi, cu localnici gătiţi foc şi turişti cu ochii cârpiţi, păr ciufulit şi aparate de fotografiat gata armate pentru a prinde în pixeli occidentali intrarea în ordinul călugărilor budişti a tinerilor novici.
La fiecare sfârşit de martie sau început de aprilie, are loc în Mae Hong Son un spectacol multicolor, efervescent şi năucitor, în care sute de localnici conduc băieţi între 7 şi 14 ani în temple, spre obţinerea unui har menit să aducă noroc familiilor. Puștanii vor sta o vreme sub îndrumarea călugărilor budişti; unii doar o săptămână sau o lună, alţii vor rămâne cu anii. Aşa, ca un soi de armată blândă, care începe cu un ceremonial carnavalesc – poate unul dintre cele mai „fotogenice” festivaluri din lume, ce ține trei zile încheiate.
La originea Poi Sang Long stă legenda Prinţului Rahula, cel ce a renunţat la viaţa lumească pentru a urma calea şi învăţăturile spirituale ale tatălui său, Siddhartha Gautama, devenit Buddha. Acum 2535 de ani, el a fost cel mai tânăr băiat intrat în viaţa monahală şi primul novice al învăţăturilor buddhiste. Cu cea mai adâncă reverenţă faţă de credinţa buddhistă, membrii comunităţilor Shan – numiţi şi Thai Yai, ce le vin thailandezilor un soi de veri din Burma vecină – din Mae Hong Son, Chiang Mai şi Pai consideră că celebrările anuale trebuie să fie cât mai grandioase şi fastuoase posibil; de aici explozia de culoare, de recuzită şi de machiaj şi numele simbolic dat băieţilor: „copiii de cristal” sau „copiii-nestemate”.
Zăresc un prinț călare
În prima zi de sărbătoare, băieţii aleşi sunt raşi pe cap, unora li se rad şi sprâncenele. Asta o fac părinţii sau rudele, rareori frizerul. Apoi, sunt îmbăiaţi în apă cu plante, unşi cu esențe înmiresmate şi îmbrăcaţi foarte elegant – cel puţin după codurile locale străvechi. Însoţiţi de muzicanţi, cu tobă, talgere, cinele, trompete, băieţii sunt duşi din templu în templu şi depun un fel de jurământ către abatele mănăstirii locale, cerând iertare. De fapt, sunt căraţi la propriu căci, odată părul ras, novicii nu mai au voie să atingă decât podeaua casei sau a templului, nicidecum pământul. Fiecărui băiat i se atribuie un gardian sau un însoţitor, inclusiv un cărăuş – de obicei un bărbat din familie, care îl va duce în cârcă în pas săltat, imitând mersul călare al Prinţului Rahula – şi un purtător de umbrelă. Procesiunea începe pe umerii bărbaţilor din familie, prilej cu care sunt expuse privirilor şi flash-urilor flamboiantele lor costume din mătase.
Acestea sunt replici ale veşmintelor princiare din demult apusa epocă Shan, inimaginabil de elaborate – ca şi machiajul. Pare că a avut loc o competiţie de makeup între femeile din familii: feţele copilăreşti ale băieţilor sunt fardate (abundent, dar superb), nu lipseşte rujul, blush-ul, desenele albe sau gălbui cu turmeric – principalul ingredient din curry, plantă vindecătoare şi protectoare. Oja şi bijuteriile extravagante, perlele şi pietrele colorate, turbanele decorate cu flori şi umbrelele aurii completează tabloul. Efectul teatral e absolut impresionant, evocă parcă un spectacol de operă chinezească de prin 1920, cu robe, costume opulente şi scenografie elaborată.
Tur de temple
A doua zi de Poi Sang Long au loc la fel de exaltate, gălăgioase şi luxuriante parade şi celebrări spontane, plus o lungă procesiune prilejuită de expunerea ofrandelor către călugări, la care iau parte toţi sătenii. Mai puţin musulmanii (da, în Mae Hong Son este şi moschee, chiar vizavi de templul principal).
Încă de dimineaţă energia participanţilor, inclusiv a cărăuşilor, pare inepuizabilă. Aşa că festivitatea se desfăşoară în ritm ameţitor în orăşel, pe la temple, cerând iertare şi îngăduinţă. După amiaza târziu, punând la socoteală şi un oarece consum de vin din orez, energia mai scade, iar băieţii şi însoţitorii lor sunt căraţi spre case în camionete. Atmosfera de petrecere stradală continuă însă la domiciliu, unde s-au pus mese şi o mulţime de saltele pentru rudele, vecinii şi prietenii veniţi să felicite familia şi să aducă daruri. Se mănâncă şi se chefuieşte precum la nuntă.
Cântec, joc și voie bună
Apogeul festivalului e atins în a treia zi. Începe precum o defilare în miniatură; pe străzile înguste apar câte cinci-zece oameni în port tradiţional care dansează, cântă, cară steaguri, umbrele şi ofrande. Fiecare obiect menit să îndulcească viaţa monahală a novicelui, robele de culoarea şofranului, pături, castroane, radiouri, detergenţi, jucării, şosete, toate sunt ambalate festiv şi purtate pe un fel de cobiliţe.
Parada începe de la Templul Hua Wiang, curge pe străzi tot poporul, într-o democratică înfrăţire între cetăţeni umili şi membri cei mai importanţi ai comunitatii Shan din Mae Hong Son. Mulţimea pestriţă şi agitată – de îţi vine să gâfâi numai când priveşti – se înmulţeşte misterios şi înaintează precum un gigantic caleidoscop în care aşchiile de sticlă colorată sunt de fapt sutele de costume din mătase, bijuteriile colorate, umbrelele aurii şi decorurile stridente.
Ca un spectacol de vodevil, în paşi de dans impromptu şi muzică ritmată bizar, în curtea Templului Chong Klang se adună râu toată suflarea orașului și umple spaţiul cu găteli, mirosuri și sunete incredibile.
Aici, băieţilor copleşiţi şi epuizaţi – din când în când li se dau vitamine şi săruri – le sunt înmânate primele lor robe, sunt „iniţiaţi” în mod oficial şi întreaga comunitate, localnici, vizitatori şi turişti deopotrivă, este invitată la masă. Absolut fiecare primeşte o farfurie de tablă smălțuită cu câteva feluri modeste, dar extrem de gustoase: supă, orez, carne, prăjiturică. Aspectul bucătăriei templului, înainte şi după prânzul cât pentru o cazarmă, îţi poate da măsura amplorii acestui eveniment magnific… Deși pe durata ceremoniilor orașul își triplează populația, turiștii rămân totuși doar spectatori; de distrat, tot localnicii se distrează pe cinste.
Până la urmă, toată povestea seamănă cu o nuntă mare, cu defilarea plocoanelor pentru mănăstiri și călugări, a ofrandelor pentru statuile lui Buddha, a obiectelor de zestre pentru noviciat, cu nenumărate bancnote etalate artistic, cu hainele de sărbătoare și bijuteriile scoase din dulapuri, cu muzică neîntreruptă revărsată peste torentul uman ce sărbătorește băieții duși de-acasă întru ademenirea prosperității veșnice.
Epilog îngemănat
Un băiat din Mae Hong Son, la sfârşitul celor trei zile ale ceremoniei pomenită mai sus, şi o statuie din Wat Tha Thon, districtul Mai Ai din nordul extrem al provinciei Chiang Mai, la graniţa cu Myanmar. Fotografii emoţionante prin asemănare, cu toate că personajele sunt separate de zeci, dacă nu sute de ani. Amândoi au graţie, sensibilitate, emoţie şi o seninătate subînţeleasă şi zâmbitoare. Doar că băiatul viu caută, iar celălalt a aflat. A înţeles. Dar nu are nici cum, nici de ce să explice ce ştie. Să înţelegi singur, cu capul tău. Dacă vrei.
Text şi fotografii: Anca Ciuciulin /Din volumul „Thailanda. Taină, tihnă și taifas”, publicat la Editura Vellant.