Deși există aeroport în Phitsanulok – destinație inclusă în traseul proiectului meu „ThaiTextileTrail” – am decis să ne întoarcem spre nord pe calea ferată, căci îmi place mult să merg cu trenul, iar prin Thailanda încă nu avusesem ocazia.
Așadar, împreună cu prietena mea Ioana, am aflat datele ecuației: distanța 260 km, durata cam 6-7 ore, prețul biletului echivalentul a 13 dolari și am fost gata pentru experiența feroviară din care punctez mai jos câteva secvențe.
În gară, curat-curat. Ciudate activități comerciale conexe – dar cui nu-i prinde bine un hair styling pe drumul de fier sau un chilipir de la magazinele second hand sau o baie a pruncului sub furtun (până la urmă, erau +38 C!).
Niște agenți cu aspect autoritar și voit fioros vorbeau însă foarte blând în engleză, desigur zâmbeau peste și pe sub mască, dând dovezi de politețe; pe lângă sarcina să le ajute pe băbuțe să care bagajele, principala lor îndatorire era să-ți ceară biletul ca să îți poată indica în ce zonă a peronului să aștepți, acolo unde va opri vagonul cu locul tău.
Pe peroane, amalgam de farangi și localnici; câte o pată de șofran a robei vreunui călugăr buddhist se distingea printre multicolorele papornițe băștinașe așezate răbdător lângă echipamentul branduit high end din dotarea turiștilor occidentali.
Un cetățean și mai firos (în fotografii, e cel cu pălărie și cizme ciocate) avea o treabă suprinzătoare: urca pe vagoanele de călători și le uda temeinic cu un furtun, să le mai răcorească; aproape auzeam cum sfârâie tabla. Altminteri, vagonul în interior a fost neașteptat de curat, cu scaune mai confortabile decât în avion; aveam însoțitor de vagon, ce anunța limpede și în mod repetat ce stație urmează; un lunch cald a fost inclus în preț, apoi cafea și apă la cerere.
În afară de aerul (cam prea) condiționat, ce a impus purtarea de șaluri și căciulițe, călătoria pe drumul de fier de la Pitsanulok la Chiang Mai a fost chiar o plăcere.
Text și foto: Anca Ciuciulin și Ioana Dominte