Încă din prima zi de călătorie am remarcat-o, m-a intrigat și, în același timp, mi-am dorit-o legată la mână. Habar n-aveam ce semnifică și de unde se procură, dar mi se părea că e un semn distinctiv, că așa voi fi un pic „de-a lor” și nu doar un turist străin.
Șnurul acela alb din bumbac este un obiect modest, însă are semnificații spirituale; practic, e o ață albă mai groasă ce are uneori pe mijloc o zonă împletită strâns cu niște nodulețe. O poți vedea la încheieturile tuturor thailandezilor, de orice sex, vârstă sau zonă profesională (era să zic și „rang social”, dar n-am prea văzut-o la mâna celor foarte înstăriți; e drept că nici n-am prea avut de-a face cu bogătanii J).
Nu se cumpără de niciunde, valoarea ei nu constă în bani, ci în simbolul pe care îl poartă. Șnurul se leagă la mâna oricărui doritor de către un călugăr, în templu; acesta o atinge ușor de antebrațul tău, timp ce rostește o binecuvântare spre protecție. La bărbați se pune pe dreapta, la femei pe mâna stângă – dar nu pare o regulă absolută. Odată primit, șnurul se ține la mână măcar trei zile, dacă nu șapte, iar apoi se poate păstra în buzunar sau portofel.
Șnurul din bumbac alb este tăiat dintr-un fir foarte lung, considerat sacru, element important și nelipsit de la ceremoniile din temple, ce a fost la rându-i binecuvântat pentru noroc, protecție, bunăstare și sănătate. Am văzut în zona rurală că firul poate fi legat la mâna ta și de către unul dintre bătrânii satului, nu doar de călugări. Nu este specific doar Thailandei; ritualul legării unei brățări din bumbac apare în toată Asia de Sud-Est atât în budism, cât și în hinduism.
Firul alb este prezent în temple, întins între statui în jurul sălii principale sau sub tavan, unde trasează o rețea ca niște meridiane și paralele geografice. Apare și în ceremoniile de inaugurare a unei case, spre exemplu. Cum e la noi slujba de sfeștanie, pentru ca locuința să fie binecuvântată, curățată energetic și apărată de rele. O sfoară albă foarte lungă este ținută de nouă călugări, trece printre lumânări și înconjoară altarul și un vas metalic, de obicei auriu, plin cu apă. După ce rostesc rugăciunile, călugării stropesc asistența cu apă sfințită și leagă la mâini fire tăiate din șnurul cel lung, ce rămâne apoi familiei sau proprietarului pentru a fi folosit după bunul plac.
Turiștii sunt bineveniți să primească brățara de bumbac și să o poarte cu respect, niciun călugăr buddhist nu îi refuză, ba chiar rostește câteva binecuvântări în plus pentru a le ura drum bun spre casă și călătorie ușoară, în deplină siguranță. Motiv pentru care am revenit acasă cu vreo 6-7 brățări la mână – nu ratam ocazia să mai obțin încă un fir de bun augur, sunt superstițioasă…
Deși se murdărește, port brățara albă și câteva zile după ce revin în România, ca un memento palpabil al incursiunii în planeta Thailanda. Și, recunosc, dintr-un soi de mândrie cu accente fashion. Se zice că e mai bine să scoți brățara prin alunecare sau să o dezlegi, nu să o tai că alungi norocul – deși să bagi foarfeca nu e nicio dramă, căci uneori e imposibil de scos întreagă dacă e legată strâns. La fel cum nu e nicio nenorocire să o arunci, deși cred că niciun thailandez nu procedează așa, ci le păstrează o vreme în portofel… Tot de la localnici am aflat că firul poartă cu sine urările proferate de călugăr și, în consecință, am un bol în care le țin pe toate laolaltă, ca să își potențeze efectul până la următoarea călătorie.
Credite foto: Anca Ciuciulin, Cavanagh Wayne Roy