Firesc ar fi fost să zic o „bunătate de bucate” sau „un prânz delicios”, doar că a fost impresionant felul în care erau prezentate. Așa că vă rog citiți „feluri gătite” în cheie estetică, prin prisma spectacolului vizual desfășurat pe masă.
Ajunsesem în Chanthaburi tocmai bine pentru ora prânzului serios; thailandezii iau un prânzișor pe la ora 12, apoi mai mănâncă o dată până-n seară. Plecasem în zori din Bangkok spre Trat cu un avion mititel, apoi cu mașina încă vreo oră spre orășelul ăsta pe nedrept cam ignorat de turiști, deși a fost vedeta comerțului decenii de-a rândul. Aici s-au instalat fermieri thailandezi, negustori chinezi, soldați francezi, mineri Shan și refugiați vietnamezi; toți au contribuit cu ceva la istoria orașului. Primul tur de urbe ne-a dus pe Gem Street, dar nu am cumpărat nestemate, oferta prea abundentă te inhibă, nu? Apoi pe malul râului Chanthaburi, tivit cu vechi case din lemn pe piloni și lângă trufașa catedrală catolică (sic) dintr-o piață amplă mărginită de clădiri unde arhitectura sino-europeană inducea senzația că am greșit destinația. Și secolul. Numai ciripitul vocilor unor școlari thailandezi te ținea ancorat geografic în peisajul contemporan.
Fix la ora programată, masa era pusă la restaurantul Nam Prik Khao Sauy. Știți senzația aia de acasă că, deși ți-e foame și poftă, nu te înduri să ataci salata boeuf sau tortul pentru că sunt mult prea frumos dichisite? Și eu. Doar că de data asta a învins curiozitatea (ca să nu zic de-a dreptul lăcomia). Doamna care a pregătit festinul este o celebritate locală și s-a întrecut pe sine, știind că primește musafiri avizați în ale gastronomiei.
Pe mesele din lemn întunecat s-a desfășurat un spectacol. Felurile tradiționale, tipice sudului, erau servite în coșulețe din bambus, detaliu ce stârnea clienților localnici amintiri din copilărie. Mi-a plăcut (cum arăta) în special orezul roșu cu carne de porc, scăldat în pastă de ou și mixul numit „Thai sushi set”: pentru 150 baht, aveai în față toată fauna acvatică a zonei: creveți proaspeți, crab, macrou, calamar, multe altele neidentificate și tolănite pe un pat de orez aromat cu oțet și sos – cum altfel decât picant.
Am lăsat loc pentru desert și pentru o băutură locală destul de greu de găsit, nam ma peed, ale cărei arome dulce-acrișoare au avut efectul scontat. Adică să dea energia pentru următoarea jumătate de zi. Și să facă loc pentru cină.
Text și foto: Anca Ciuciulin