Partea I
Eu una trebuie să mă întorc în Thailanda din mai multe motive, printre care și să îmi cer niște scuze, musai. Să vedeți ce am greșit.
Că m-am răstit la Khun Sui*. Că mi-am ieșit din pepeni, din minți și din neuroni de nervi, de supărare și, recunosc, de frică. Și că mi-am vărsat oful pe omul ăsta ca pâinea caldă…
*Mr. Mongkol Nilprakobkul (Sui), asistent al directorului Royal Silk Holidays – agenția de turism grație căreia am avut consistente facilități în toată Thailanda.
Povestea e așa: plec eu dis-de-dimineață din Siem Reap către granița cu Thailanda, după câteva zile de hălăduit prin Cambodgia. Știam toate detaliile transferului, verificate la telefon de cu seară: ora de pornire, agenția turistică ce mă va transporta de la hotel până în orașul de frontieră, numărul mașinii, numele șoferului, durata și lungimea drumului, ce trebuie să (nu) fac la ghișeul polițiștilor grăniceri, cine mă va aștepta pe partea cealaltă, inclusiv dacă are pregătită pancarta cu numele meu.
Cum zic, știam tot. Mai puțin faptul că șoferul nu cunoștea alfabetul latin. Omul – tinerel, curățel, bucuros de companie europeană. Eu, prudentă, ca femeia la drum; prin vorbe în oarece engleză ne-am confirmat unul altuia că vom mergem 150 km, că trebuie să ajungem acolo până la ora 12.00. „Yes, madaaaam.“ Ar fi trebuit să-mi dea de gândit că omul evita să se uite pe foaia cu numele frontierei, unde îi arătam cu degetul fix localitatea Chong Sangam. E drept, o destinație atipică, rar solicitată; majoritatea turiștilor se întorc din Cambodgia în Thailanda pe altă rută, prin punctul Aranyapathet-Poipet – adică spre Bangkok, și nu spre Ubon Rachatani, unde vroiam eu. Zicea yes, madam, dădea din cap atât de asiatic-aprobator-convingător, că n-am avut dubii.
Pe șoseaua roșie precum cărămida pisată – efectul inundațiilor de octombrie –, depășeam borne kilometrice pe care scria orice altceva decât Chong Sangam. Ba chiar apărea Phnom Penh, dar mi-am zis că știe omul vreo scurtătură. Deși nici capitala nu prea avea cum să apară pe pancartele rutiere din traseul stabilit, dar, în fine. Și unde nu ajungem noi – corect altminteri, la 12 fix! – în localitatea Aranyapathet-Poipet. Asta știa însă doar el, eu încă n-aveam habar că nu sunt în Chong Sangam; dar niște sonerii au început să zbârnâie scoțând din sertarele minții toate avertismentele citite pe Tripadvisor, despre cum e la granița cambodgiană. Lume interlopă. Să nu intri în vorbă cu binevoitori, să nu faci schimb valutar pe trotuar, să nu etalezi bijuterii sau echipament scump, să nu dai pașaportul din mână.
În jur, câțiva oameni trăgeau sau împingeau niște roabe, legate cu sârme și cârpe. Gesturile lor sugerau că asigură transferul până la punctul de frontieră. Încerc să mai obțin de la șoferul cambodgian ceva informații, se grăbește să plece înapoi. Îmi scoate valiza din portbagaj, îmi arată direcția vămii – cam la 100 de metri, ce urma să fie făcuți pe jos sau pe lângă o roabă de-aia. Ca o doamnă, îi dau 10 dolari „pentru deranj“. Și dispare. Nu înainte să apuc să-i fotografiez plăcuța de înmatriculare, dintr-un soi de prudență încă inexplicabilă, dar deja inutilă.
Ultima mea legătură cu lumea stabilă, cunoscută, cu ramificații comode și comunicare sigură tocmai plecase. Ajung la ghereta de scânduri unde ofițerul nădușit îmi ia pașaportul, aruncă un ochi evaluator de la mine la poză și invers, lent și suspicios, izbește o ștampilă strâmbă și face semn: „Treci!“ Trec mâlc.
***
Parcurg încă 100 de metri în no man’s land, printre negustori, copii care mănâncă lăcuste semiprăjite, khmeri roșii (bine, nu erau chiar khmeri roșii, dar imaginația o ia razna sub presiune, panică și la peste 40 de grade Celsius la umbră).
Banii îmi sunt în siguranță, telefonul și camerele foto ascunse în rucsac. Hai că mai e puțin, hai că se vede portalul cu Welcome in Thai Kingdom, hai că am ajuns în vamă. Trec și aici de spinii formalităților grănicerești. Sunt deja mai sprintenă – doar mă așteaptă dincolo ghidul meu, nu? – și nici măcar faptul că nu văd picior de turist occidental printre localnici nu mă pune rău pe gânduri (o fi vreo zi mai puțin aglomerată). Sun ghidul, cu nerăbdarea de a ajunge în draga mea Thailanda:
„Unde ești, ai pancarta cu numele? Ne vom recunoaște?” „Da, da. Sunt la ieșire, te aștept.” Și m-a așteptat vreo două ore. Căci atât a durat până am reușit să aflu, de la prietenul rus al unei doamne thailandeze care știa pe cineva un pic vorbitor de engleză la recepția Hotelului Border, că nu sunt unde trebuia să fiu, ci la vreo 200 km mai la vale. Stau perplexă, sub priviri curioase ale trecătorilor, sub rafale de dialoguri în cine știe ce dialecte (nu că mi-ar fi păsat ce vorbeau, din moment ce nu era engleză, deși era evidentă buna lor intenție); stau sub ceva mai multe grade Celsius…
Va urma…
Text și foto: Anca Ciuciulin