În primii mei ani de „pribegie asumată” în Thailanda, obișnuiam să povestesc despre tot și despre toate – mai cu seamă despre aventurile mele de proaspăt expat – apoi am renunțat. Ieri însă am avut o zi memorabilă, așa că am decis să mai scriu o „compunere tematică”.
Săptămâna aceasta este Anul nou Thailandez și intrăm în anul 2565 (n-am greșit, aici anii se calculează de la începutul erei buddhiste – adică sunt cu 543 de ani înaintea calendarului internațional). Așadar, avem o săptămână de vacanță! Având în vedere că locuim permanent cu marea sub nas și plaja sub picioare, am decis să mergem într-unul din locurile de pe lista „de văzut înainte de a pleca din Thailanda”.
Una dintre aceste destinații este vestita „Cale ferată a morții” și podul de peste râul Khwae Noi. Dacă v-a plăcut istoria, sau măcar ați văzut filmul Bridge on the River Kwai (se spune că este inspirat după fapte reale, dar e departe rău de realitate), atunci știți despre ce vorbesc. Dacă nu, pe scurt: în Al Doilea Război Mondial, japonezii decid să construiască o cale ferată între Ban Pong, provincia Kanchanaburi din Thailanda (la vreo 120 km nord-est de Bangkok) și localitatea Thanbyuzayat din Burma (actualul Myanmar).
Pentru a construi cei 400 de km ai căii ferate, japonezii au folosit munca forțată a sute de mii de civili din Asia de Sud-Est și prizonieri de război din forțele Aliaților. Acești soldați – mutați din taberele din Singapore și din alte părți – proveneau în principal din Regatul Unit și din colonia sa din India, din Țările de Jos și coloniile numite Indiile Olandeze de Est (azi Indonezia), din Australia și Statele Unite. S-a estimat că dintre cei peste 60.000 de prizonieri de război înrobiți pe calea ferată a morții au murit aproape 13.000; violența și torturile incredibile aplicate de soldații japonezi și coreeni care au supravegheat construcția au rămas în istoria neagră a secolului trecut.
De fapt, prizonierii și alți 90.000 de muncitori civili forțați din sud-estul Asiei au construit 600 de poduri și viaducte, dar simbolul atrocităților a rămas Bridge on the River Kwai, iar mărturiile sunt adunate în muzeul de istorie și cimitirul de război din zonă.
Acesta este, de fapt, primul pod peste care trece trenul; cred că are vreo 200 m lungime. Însă spectaculos și cu o poveste greu de imaginat este cel de-al doilea pod, din aceeași provincie, la vreo 40 km distanță față de primul. Dacă vreți să aflați adevărata poveste, vă las un link:
Dar să revin în actualitatea săptămânii trecute, când am decis împreună cu Laur, soțul meu, să mergem să vedem istoricul și infamul pod, până la care aveam vreo 150 km.
Ajungem în jur de 11.00, parcăm și… ce să vezi?! Parcarea era mărginită cu tărăbuțe de tot felul. Îmi zic: avem tot timpul pentru pod, așa că întâi mă dedau la ceva rochițe, suveniruri. Ochit, plăcut, cumpărat. Mulțumită, deci hai la obiectivul istoric. O iau în stânga, să fac poze podului în toată splendoarea, în timp ce Laur își luase ca țintă trenul. Uitasem esențialul: TRENUL!
Din ce citiserăm, știam că există un tren ce traversează podul; turiștii stau ori în vagoane, ori chiar pe pod, în niște refugii amenajate speciale și fac poze. Categoric era mai cool în tren, ăsta a și fost motivul pentru care Laur era geană pe tren. Fac două-trei poze și aud: „Mișu” – asta sunt eu – „hai întâi să luăm bilete, că ăsta pleacă și următorul e peste jumătate de oră!”. Mai fac o poză, hai două, și mă conformez, dar când o iau eu spre Laur, o ia și trenul din loc. În mintea mea era doar o voce acuzatoare: „Ți-au trebuit întâi tărăbuțe? Na!”.
Simțindu-mă cu musca pe căciulă, zic să mă fac utilă și mă întorc rapid spre impiegat: „Tickets?”. El, încercând să fie eficient: „You, ticket, train…?”. Eu: „Păi cam da, amice. Yes!”. Și unde nu începe omul să strige la conductor, care deja intrase cu locomotiva pe pod, dar într-un final aude. „Nașul” autohton îi face semn să oprească, nouă ne face semn să urcăm și să luam bilete din tren. Pffff, gata cu remușcările mele! Mă înființez direct la geam și dă-i bice la poze.
Acuma, eu văzusem că turiștii din refugiile de pe pod ne făceau cu mâna, dar am zis că așa o fi la modă și le fac și eu cu toată cordialitatea. Ajungem la capătul podului, apare conductorul. Nu l-am băgat în seamă, că plătea Laur. Doar că trecem de pod și, în loc să încetinească, să oprească și să bage marșarier, trenul începuse să accelereze. Prinde viteză, iar eu prind din zbor: „What station?”. Mi se aprinde un beculeț, mă întorc să văd ce nu pricepe. Îi explicăm limpede că „no station, doar o tură dus-întors pe pod”.
Ghinion. Cetățeanul nu prea o rupea cu engleza, dar își aduce aminte că în vagonul nostru este un grup de turiști străini cu ghid thailandez. Îl cheamă pe om și noi ne explicăm intențiile. Ăsta înțelege bine, dar ne informează că nu se poate, că traseul trenului are mai multe stații și abia după ce ajunge la capăt se întoarce. Eu, calmă, îi zic să îi comunice conductorului decizia noastră: mergem doar o stație, apoi coborâm și ne întoarcem cu următorul tren. Zâmbește frumos, ca în Thailanda, și ne comunică la rându-i: puteți coborî, dar acesta este singurul tren, așa că tot pe el îl așteptați.
Și cam când se întoarce? Ne spune că va dura vreo oră, o oră și jumătate. Luăm decizia înțeleaptă să rămânem în tren; altminteri, coborând la prima, însemna să stăm ca fraierii undeva în câmp, la vreo 40° C.
Eu eram încântată, având în vedere că nu mă mai urcasem într-un tren de vreo 25 de ani. Laur însă nu părea deosebit de entuziasmat, dat fiind contextul: era un tren cu 6 vagoane, la care toate ușile și toate ferestrele erau deschise, deci temperatura ca afară, iar pe canapele praf de două degete. Eu, în acea dimineață, mă hotărâsem să mă îmbrac în alb – dar am decis pe loc să nu mă indispună macularea inerentă a ținutei mele de voiaj.
Așa că fac ce știu mai bine – scot capul pe geam și pozez tot ce-mi trece prin față. Mă bucuram de priveliștea culturilor de orez de un verde superb. Laur… nu prea, își studia ceasul. Priveam cu interes plantațiile cu trestie de zahăr; Laur își privea și el cu interes ceasul, așteptând prima stație. Habar nu aveam câte stații erau până la capăt, dar fotografiam cu entuziasm plantațiile de manioc. Laur – ați ghicit.
Ajungem în prima stație. Era fix în câmp. Plecăm – trenul mergea chiar cu viteză (cei care merg pe ruta Ploiești-Buzău ar fi fost invidioși – și se repeta scenariul: eu mă bucur de peisajele punctate de plantațiile de palmieri și banani. Laur nu știu ce mai făcea, dar ceva mă îndeamnă să cred că avea legătură cu ceasul. Și uite-așa trec trei stații.
Înainte de cea de-a patra, traversăm un pod impresionant. Fiind ieșită jumătate pe geam, văd că foarte multă lume coboară. Oricum, părea o stație mai animată și, în plus, văzusem și tărăbuțe.
Îi propun să coborâm, măcar să se mai odihnească și ceasul ăla al lui; el că nu, că nu se dă jos din tren. Dar, dacă eu vreau, să cobor liniștită. Îi argumentez: hai că e o zonă faină, cu un pod frumos și decât să înghițim praful din tren, mai bine coborâm și facem niște poze, bem ceva etc… Eram deja în tren de vreo oră și 20 de minute, eram decisă să cobor, dar se hotărăște și Laur.
Și bine face. Descoperim cu stupoare un afiș uriaș, pe care scria „The Death Railway”. Abia atunci realizăm că, de fapt, primul pod peste care trecuserăm era „The bridge on the River Kwai”, dar acesta era podul unde numărul victimelor, gradul de dificultate de execuție, terenul, toate erau incomparabile cu cele de la primul pod. Doar atât mai spun: cele două poduri au fost construite pe parcursul a șase luni, prin junglă, prin munți, prin râu, în perioada musonului când ploua neîncetat, lucrătorii erau fie legați cu funii de mijloc și atârnați cu capul în jos, fie cu apa până la gât. Pentru o cale ferată din care au mai rămas doar 80 km funcționali și ăștia străbătuți de un amărât de tren… Vorbele sunt palide în comparație cu imaginile din filmul documentar, impresionant și al naibii de trist…
Aflăm de la conductor că până la capăt de linie mai sunt două stații, deci avem fix 45 de minute la dispoziție până se va întoarce trenul. Ei bine, s-a întors fix la ora anunțată. Dar fix – iar asta o poate confirma Laur, care încă se uita la ceas.
Și-uite așa petrecurăm noi volens-nolens câteva ore în tren, dar credeți-mă că a meritat fiecare secundă.
Text și foto: Mihaela Chirițescu