N-a fost dragoste la prima vedere. Ba chiar am urât-o! Era prea diferită de ceea ce știam eu, prea iute ca să mai simt alte arome în afară de cea agresivă de chili. M-am chinuit două luni în Koh Phangan cu orez prăjit și pad thai – cerute cu o criminală lipsă de imaginație la fiecare masă – și, după ce nu am mai putut să mai văd în fața ochilor cele două feluri, am trecut la pâine prăjită, unsă cu usturoi (garlic bread) și suc de ananas. Providențiale au fost atunci trei locuri: Cafeneaua Sawadee – pentru salată de fructe cu iaurt și cafeaua cu lapte, în trei culori.
The Worlds End – unde suedeza Lota, cu un accent mai englezesc decât al englezilor, crease un mic refugiu matinal (era deschisă până pe la prânz) pentru comunitatea străinilor de aici; avea cafea adevărată, ceai englezesc, cereale cu iaurt și de miere, ziare și conversații adhoc foarte interesante, la care participau toți cei prezenți (de la cele mai bune locuri de mâncat, la ședințe foto, cultură). De cele mai multe ori, veneam aici doar pentru cana mare de cafea la filtru, în fața căreia puteam să stau și o oră, privind pozele cu artiști de pe pereții vopsiți în roșu, cu Blondie, Elvis și Priscilla, alături de regretatul rege al Thailandei și soția lui.
Cucina Italiana. Cum era să uit pizzeria italianului Jenny?! Cu cea mai bună și mai mare Quatro Staggioni pe care am mâncat-o vreodată! O figură de om, Jenny, așa că te invit la un popas în bucătăria lui, într-o sfântă zi de joi, și, prin urmare, „Pizza Night”, la Cucina Italiana, Caffe de la Mocca din Chaloklum. Dacă nu ai rezervare și ajungi pe la 18.30 nu ai nicio șansă să prinzi o masă pe terasă. Dar nu-i nimic, așază-te înăuntru, cu vedere nu la apus, ci la Jenny și la bucătăria lui, și vei asista la un veritabil spectacol.Ritmul lui Jenny este amețitor: nu se oprește o clipă, frământă, pune ingrediente, bagă tăvi în cuptor, le scoate pe cele fierbinți cu mișcări cursive, ca într-un dans, fără să le întrerupă vreo clipă. În tot acest timp, salută cu zâmbet larg clienții care intră: Ciao! Buona sera! Vorbește cu fiecare și, uneori, mai rezolvă și micile crize determinate de numărul mare de rezervări.
Lucrează ca un apucat: nici măcar un minut pierdut, nici măcar o mișcare de prisos „E ca la fotbal, trebuie să fac antrenament. Așa țin ritmul”, îmi explică, făcând un joc scurt și rapid de glezne între două pizze. Are o memorie fantastică și prinde din zbor comenzile (deși sunt vreo trei persoane, inclusiv soția lui, Pit, care se ocupă de luarea comenzilor). Unii clienți își iau pizza acasă și dau comanda din ușă, vorbind cu Jenny care, între niște măsline, ciuperci și salam, reține ceea ce vor și mai strecoară câteva cuvinte prietenești. Pizza și pastele sunt proaspete, gustoase, sățioase, servite în porții mari. De reținut că poți mânca italienește până (și dacă) te deprinzi cu thai food…
Eu nici la următoarele vizite n-am fost mai înțeleaptă sau mai deschisă. În bucătăria thailandeză, puiul se mărunțește sau se taie bucățele mici, folosindu-se destul de puțin într-o porție, dar eu comandam piept de pui, cu totul, cu cartofi prăjiți sau supă cremă de pui cu felii de păine prăjită cu usturoi. Pe Koh Bulone, deși un loc în care specialitatea era peștele, locuitorii insulei fiind pescari, am ignorat că la amiază îți puteai alege pentru masa de seară peștele proaspăt pescuit și erai așteptat la restaurant cu el excelent gătit – în sos tamarind, prăjit sau la grătar. Gustul de iute încă mă deranja. Începusem să-l tolerez, dar nu țineam să am în farfurie ceva iute. A fost nevoie de o nouă încercare, pe care am făcut-o tot pe Koh Phangan, unde mă simțeam în siguranță. Iar ce am descoperit, mi-a plăcut teribil.
Sawadee krap, Adina! Khun pai nai? (Bună ziua, Adina! Unde mergeți?) Dimineața, după ce ne întorceam de la plajă, ne opream puțin de vorbă cu Gin, o localnică ce vindea sucuri de fructe cu gheață într-o coșmelie, aproape de plajă, lângă hotelul albastru (singurul hotel albastru, de pe malul mării, din Chaloklum).
Saparot pan, song. Două sucuri de ananas îi ceream invariabil. Și, de la două sucuri, ne lungeam până când îmi dădeam seama că este prea cald și prea târziu ca să mai mergem acasă și rămâneam cu ea până la prânz. Ea mă învăța thailandeză, eu încercam să-i povestesc ce înseamnă iarna în România și se făcea prânzul. Lângă Gin, era Puk și Lop, proprietarii modestului Leo Thai Food. O terasă micuță, un aragaz, cratițe spălate la furtun. Puk gătea în aer liber un meniu simpluț, ieftin, porții așa și așa, dar găseam în el strictul necesar. Îmi băgam nasul prin bucătărie, am început să dau o mână de ajutor, să notez rețete, să pun ingrediente. Am pregătit cu Puk tom yum, curry verde, orez prăjit, iar când avea puțină vreme, venea și-mi dicta ingredientele de la diverse mâncăruri.
De la no spicy, am ajuns la little bit spicy, la one chilli și la spicy. Am observat că remediul iuțelii stă în orez și în legumele crude care se pun pe masă răcoresc puțin din iuțeală.. Dacă bei apă ca să-ți stingi focul, gustul amar al capsaicinei este și mai pregnant. Pe mine mă ajută să mănânc în felul următor: iau o lingură din curry (sau orice mâncare am în față) și o pun peste puțin orez, în acest fel mănânc mai mult orez și mai puțin curry.
Mi-au plăcut în mod deosebit curry verde, tom yam cu creveți (tom yum kung) și tot acum, în Chaloklum, am descoperit și supa de tăiței a lui Pa. Locul era modest: la şosea, nu departe de un magazin 7/11 şi era format din câteva mese. Ceva muşama cu Albă ca Zăpada și Șeherezada în fundul restaurantului, nişte ventilatoare şi gata. Dar decorul pălea în faţa bolurilor mari, cu supă deasă, cu mulți tăiței și bucăți mari de carne în ea. Nu era iute, dar dacă adaugi în ea puțin chili mărunțit devine surprinzător de gustoasă!
Text Adina Brânciulescu.
Foto Helmut Ignat, Cătălin Gruia