Pentru mine, o călătorie are numai și numai beneficii – nu trec minorele incidente la capitolul necazuri, ci la experiențe – printre care și faptul că orice voiaj începe cu un preludiu ce poate dura luni de zile.
Întâi începe tatonarea ideii de a pleca sine die. Îi dau ocol gândului, argumentele contra sunt firave… Apoi, încerc să văd ce zic ai mei când arunc vreo aluzie la Asia de Sud-Est în general și la Thailanda în special. (Ce să mai și zică?! Doar scriu aproape zilnic despre asta, știu ei că n-au cu cine…)
Începe etapa mai concretă, deși pare că fac simulări așa, doar de plăcere, intru pe toate motoarele de căutare a zborurilor, cu cele mai flexibile date de plecare, rememorez cum a fost cu diferitele companii aeriene – preferatul meu fiind de departe Qatar Airways pentru că ajungi la Bangkok din două etape cu durată suportabilă, iar cele 2-3 ore pauză în aeroportul din Doha sunt necesare și suficiente. Ia să vedem, or fi apărut ceva oferte?!
Ca din întâmplare, îmi fac treabă prin pod, unde urc să arunc o privire la valizele parcate în saci de plastic; mă gândesc care a călătorit ultima oară în Thailanda. A fost suficient de încăpătoare și de ușoară? Are acum acea patină ce exprimă eforturile noastre comune prin aeroporturi și taxiuri și gări și jungle (sic)? Decid ce valiză s-ar califica și o trag mai la îndemână, mai ales dacă are încă atașată de mâner eticheta aia de carton de la check-in. Din superstiție, eu nu le scot când revin acasă din Thailanda, că poate le vor atrage în mod miraculos pe următoarele.
Tot într-o doară, caut prin dulapuri acel nécessaire genial rotund, cu șnur – o găselniță practică de care nu mă mai despart în nicio călătorie – și îl pun mai la îndemână.
Verific din prudență data de expirare a pașaportului, chit că nu am nicio rezervare deocamdată, dar e prilej de nostalgii și suspine atunci când dau peste vizele de intrare de pe Suvarnabhumi, din anii trecuți.
***
La mine, dorul de ducă e genetic; unii îl au în sânge, alții l-au dobândit și s-au străduit să și-l cultive. Pe mine mă îmboldește câteodată să mă uit printre fotografiile din călătorii. Starea de nerăbdare mi se amplifică inevitabil cu fiecare poză (sau hartă sau flyer sau bilet de intrare la muzeu sau notă de plată la un anume restaurant sau chitanțe de la malluri, de la magazinele Jim Thompson – ups, pe astea trebuia să le ascund mai bine! – dar ce să fac, sunt strângătoare și păstrez în neștire; „memorabilia” este porecla mea).
Dar oare ce descopăr eu la fotografiile din 2013? Fusesem într-o călătorie de trei săptămâni în Asia cu Mihai, soțul meu. Fiecare avusesem permanent în mână propria cameră foto. Am comparat pozele făcute de el cu pozele mele, din același loc și în același moment. Noi, doi arhitecți, fiind cuplu demult sudat – și prin asemănări, și prin contrarii – am văzut și am imortalizat suprinzător de diferit, cam la fel cum am gestionat emoțiile și senzațiile inerente unui voiaj în țară tropicală.
A rezultat că eu mă concentrasem pe detalii și chipuri, căci mi se păreau mai ușor de abordat și stăpânit, el avusese privirea de ansamblu, fotografiase în unghiuri largi, suprinsese volumele și geometriile ample. Tipic feminin-masculin, ar zice unii.
În felul ăsta, nu doar am remarcat că în fiecare folder era conservată mult mai multă informație vizuală despre un anumit loc, că aveam două perspective marcate de unicitatea universului siamez… Dar mai ales am reușit să văd Thailanda și prin ochii partenerului meu de drum și de viață.
Nu-i de colo.
Text și foto: Anca și Mihai Ciuciulin