Așa a sunat a doua întrebare primită la telefon din România de la Bogdan (n.a. Gligor, reprezentantul Autorității pentru Turism a Thailandei), aflat la 8000 de kilometri ce ne despărțeau de casă. Prima întrebare fusese totuși: „Sunteți bine, întregi și sănătoase?” – căci ne știa cam temerare după felul în care ne construiserăm traseul prin Thailanda în căutare de artizani țesători. Adică eu și Ioana Dominte, prietena mea artist plastic, am avut libertatea celor trei săptămâni de călătorit prin sate neumblate de turiști, prin coclauri unde visaserăm să ajungem no matter what pentru a documenta meșteșuguri tradiționale de cultivat, vopsit și țesut fibre locale.
Pusesem pe itinerariu această destinație pentru a scormoni farmecul (oarecum) discret al provinciei Uttaradit aflată pe valea râului Nan și bucuria de a descoperi Thailanda profundă, inocentă, fără picior de turist. Știam că sunt trei parcuri naționale în acea provincie, că un baraj pe râu mărginește un lac de acumulare de 250 km pătrați, dar am decis să ne oprim în „capitală”. Uttaradit este un orășel ca de jucărie, așa că am luat-o la întâmplare – era evident că nu-i nevoie de hartă, ne ghidează strada… Am dat de un templu garnisit și dichisit, un pod mov, un canton feroviar înconjurat de flori, ce părea o gară de vreo 4 mp pentru pitici. Am văzut magazine „universale” unde cumperi ce vrei și ce nu vrei pentru donații către călugări – inclusiv căciulițe din lână și mănuși în culoarea șofranului. Am trecut pe lângă depozitele cu căsuțe ale spiritelor, placate cu oglinjoare, pe lângă oițele de ipsos în curtea hotelului, pe lângă oameni normal de blânzi și tihniți. A fost, cred, singurul oraș din Thailanda unde nu am întâlnit absolut niciun turist. O atmosferă odihnitoare pentru minte și suflet, între rural și urban, unde domnește liniștea și lentoarea. Poate chiar asta căutam în Uttaradit?!
E drept că nici viață socială nocturnă nu exista – nu că ne-ar fi lipsit forfota tipică unei piețe de noapte sau boxele ei urlătoare, dimpotrivă – însă nici de mâncat în ziua aceea nu am avut unde, deși dăduserăm ocol hotelului în cercuri din ce în ce mai ample, până când am iritat niște câini pe o tarla din preajma căii ferate (aflasem că în oraș există și spital, dar nu am riscat să aflăm unde e, în caz de ceva).
Cu un strop de noroc în noaptea din ce în ce mai târzie, pe o stradă din ce în ce mai pustie din Uttaradit, am dat peste o tarabă unde un bătrân ținea tingirea încinsă cine știe de ce și pentru cine. S-a dovedit că pentru noi, poate ni se citea lihneala în priviri… Și unde nu se pune unchieșul să dichisească o clătită aurie de înghit în sec și acum, văzând și mirosind filmulețul făcut atunci.
Noi, late de foame, am fi mâncat și coca crudă; el, știindu-se filmat, a desăvârșit ritualic clătita și a pus cu asupra de măsură lapte condensat. Am mai comandat încă trei, la 15 bahți bucata. Ne-am completat cina la o benzinărie de unde am cumpărat supă în cutie, suc roz și niște biscuiți cartonificați.
Cam asta am căutat și găsit în Uttaradit. Și eu, una, m-aș mai duce.
P.S. Într-una dintre poze o veți vedea pe Ioana cu tricolorul. Nu era un puseu patriotic, nici nu îmi propusese să ne spânzurăm de foame, ci să ne punem hainele la uscat căci nu am găsit vreo sârmă siameză.
Text și foto: Anca Ciuciulin