Casa-muzeu de pe canal – partea II

Flerul lui Jim Thompson pentru tot ce este prețios și de bun gust, instinctul estetic impecabil au făcut ca locuința lui să fie ca o cutie de bijuterii în interiorul căreia s-a adunat grație, artă și istorie thailandeză.

Ferestrele înguste decupate din panourile din lemn lăcuit privesc către apa molcomă cu străluciri de mătase de pe Klong Maha Nag – canalul ce desparte proprietatea lui Jim Thompson de Bangkrua, cartierul țesătorilor. În interiorul casei, obiectele de mare valoare și enormă frumusețe sunt expuse în cele mai expresive moduri. De la sculpturile în piatră din epocile Khmer și Sukhothai la ceramica chinezească în alb și albastru și „becharong” în cinci culori (vase de porțelan destinate nobilimii de prin sec. 15) la picturi pe diferite suporturi provenind din perioada Ayutthaya… De la statuete și obiecte decorative din bronz, unele datând din epoca pre-Angkor, la plăci votive aurite și mobilier cu intarsii de sidef…

Pare că spiritul acestor colecții se coagulează și în casă și în jurul acesteia; străbate epoci trecute, se relevă prezentului și se adresează viitorului, precum un ecou ce trece prin secole cu voci succesive dirijate de el, stăpânul locului.

Păcat că Jim Thompson nu a ținut un jurnal cu evidența vizitatorilor săi – am fi fost uimiți cât de mulți și diverși i-au fost oaspeți la cină în cei doar opt ani cât a apucat să locuiască în casa de pe canal. Actori, oameni de afaceri, politicieni, jurnaliști, experți în artă asiatică, scriitori; dintre aceștia, notabilă a fost prezența lui Somerset Maugham în ianuarie 1960, venit într-o călătorie de rămas bun prin locurile ce i-au inspirat povestirile asiatice. Maugham descifrase în personalitatea lui Jim Thompson tipologia unui romantic: cineva care amprentează locul căruia simte în mod misterios că îi aparține. Cineva care trăiește și evoluează printe peisaje pe care nu le-a văzut, printre oameni pe care nu i-a cunoscut, ca și când toate i-ar fi familiare încă de când s-a născut. „Nu doar că ai lucruri minunate”, nota Maugham într-o scrisoare de mulțumire, „dar ceea ce e remarcabil și rar este felul în care le-ai expus: cu un bun gust fără cusur”.

Este adevărat, casa nu are deloc aspectul didactic al unui muzeu, cu exponate și etichete scrise mărunt pe care mai nimeni nu are răbdare să le citească. În schimb, este evidentă dragostea proprietarului pentru acele obiecte adunate pentru a-i fi în calea ochilor tot timpul și în orice colț al casei. Doar un exemplu: ferestrele caselor originale au fost închise cu panouri din lemn și au devenit nișe căptușite cu mătase și luminate savant unde sunt expuse statuete – în timp ce altele stau pe mese joase sau etajere minuțios sculptate, unde privirea coboară firesc spre a descoperi forme și detalii emoționant marcate de trecerea vremii.

Pentru mine, două sunt momentele de arhitectură cele mai expresive ale casei: salonul denumit „the drawing room” și dormitorul. Probabil că și pe vremea lui Thompson spațiul amplu deschis către terasă și canal impresiona vizitatorii ca o scenă de teatru impecabil alcătuită, cu pereții lambrisați, în culori profunde și texturile bogate, cu proporțiile și echilibrul perfect dintre piesele de mobilier funcționale, între utilitar și decorativ, între umbră și lumină. Și, mai cu seamă, cu „memoria” păstrată în structura recuperată chiar din locuința unor țesători de peste canal, din Bangkrua; pe vremuri, trăiseră între acei pereți vreo duzină de localnici; azi, senzația este de bunăstare neostentativă, de ospitalitate și spațiu ce respiră – calități esențiale ale locuinței thailadeze tipice.

Din acest salon pornește un scurt coridor ce are drept capăt de perspectivă un perete de lemn dintr-un antic magazin chinezesc de amanet; fostele ferestre, prin care probabil clienții priveau odată cu jind, sunt azi nișe ce găzduiesc obiecte Khmere din bronz.

Tot pe coridor dai peste micul birou al stăpânului dedicat studiului – era singura încăpere din locuință cu aer condiționat și fereastra închisă cu sticlă – și dominat de o statuie a lui Buddha, extrem de frumoasă, plus ceramică thailandeză din epoca Sukhothai și o serie de printuri ale ambasadei franceze din Ayutthaya din sec. 17.

Dormitorul principal se află în aripa casei construită din elemente recuperate dintr-un sat de lângă Aytthaya. Este mic după standardele occidentale, domină și aici lemnul, mătasea și istoria… Rama patului este o bijuterie în sine, sculptată minuțios în lemn. De la ferestrele niciodată închise – Jim nu și-a dorit aer condiționat și ferestre închise, iubea natura, miresmele, culorile și sunetele gradinii – poți privi către terasă, către canal și spre acoperișul unei mici case adăugată ansamblului după ce Jim s-a mutat aici și care azi adăpostește o colecție de mătăsuri și de picturi ale unui misionar american.

Senzația permanentă pe care o regăsesc la fiecare vizită în acest loc a fost de plonjare într-o felie decupată din timp și spațiu. La câteva zeci de metri de oaza artei, Bangkokul își vede de treabă, frenetic și zgomotos, agitat și în perpetuă schimbare. Aici, pentru o oră-două, am trăit experiența imersiunii într-o lume calmă, bogată, croită din pasiune pentru artă și, exagerând cu subiectivă bună știință, am simțit vibrația greu de definit a Thailadei care l-a vrăjit pe Jim Thompson și care l-a făcut să o numească „acasă”. Deși misterioasa dispariție i-a pus capăt vieții, legendarul american a lăsat Thailandei două excepționale realizări: o industrie a mătăsii cu mii de angajați și o casă de o mare frumusețe și valoare, unde spiritul lui încă se plimbă printre comorile pe care le-a iubit.

Iar faptul că pășești desculț (obligatoriu) și că nu ai voie să fotografiezi în interior adaugă o necesară și simbolică reverență față de amfitrion; eu cel puțin l-am salutat, știam că e acolo.

P.S. Aici am găsit cele mai multe fotografii ale interiorului casei: https://wnfdiary.com/jim-thompson-house-museum/ Iar dacă aș vrea să fac un cadou original, aș cumpăra cartea asta: Jim-Thompson-House-William-Warren