După o noapte lungă, în a treia zi în Bangkok am bifat un brunch, o scurtă vizită la mall-ul de lângă hotel, să vedem cum arată și la ei un centru comercial (spoiler alert: ca la noi) și apoi am plecat spre aeroportul intern. De-abia acum începea cu adevărat călătoria noastră în Thailand Waterways, un program gândit de Brad Florescu și livrat impecabil de Chanakorn CK Thaicharearn – aveam să ne dăm seama de asta abia la final, dar, sincer, am început să bănuim încă de la primul drum cu microbuzul.
Am ales această vacanță ca să fim cât mai aproape de cultura locală, fără hoteluri de lux și stațiuni comerciale, un soi de „Vama Veche meets Asia”. Așa că dacă ați venit aici pentru recomandări de fine dining, cocktailuri cu umbreluță și restaurante cu stele Michelin, vă spun sincer: n-am. Dar dacă vreți să aflați cum e să te minunezi de peisaje superbe, să mănânci chestii despre care afli ce sunt după ce le-ai înghițit și să ieși din zona de confort până când zona de confort devine o legendă urbană – stați pe aproape!
Călătoria noastră prin Thailand Waterways a început, de fapt, pe seară, când am aterizat în provincia Nakhon Si Thammarat, undeva pe coasta de est a Thailandei, aproape de Koh Samui – insula unde s-a filmat White Lotus de la HBO.
Toon (ghidul nostru pe scurt :)) ne aștepta cu microbuzul său cu aer condiționat (detaliu esențial, fiindcă afară era mai cald decât în iadul promis de toate mătușile evlavioase). L-am auzit salutându-ne clar și răspicat și am oftat ușurați: în sfârșit, cineva căruia îi înțelegem cuvintele! Nu că n-ar fi fost simpatic Bangkokul, dar la un moment dat obosești să dai din mâini.
Am urcat în microbuz, unde Toon ne-a pus muzică românească. Nu, nu erau manele.
După vreo 10 minute, ne anunță că avem cam două ore de drum și că ar fi cazul să mâncăm. Ne-am oprit într-o localitate care arăta ca o combinație dubioasă între Eforie Nord și Sud cu influențe tropicale – dughene la stradă, un pic de umezeală în aer și locuri în care nu ne-am fi aventurat singuri niciodată.
Meniul? Scris în thailandeză pură, cu poze, dar și ce dacă. Google Translate a cedat nervos după primul rând. Strategiile noastre de supraviețuire au fost diverse: unii au ales aleatoriu, curajoșii și-au comandat singuri, iar noi, cei mai prevăzători, am zis: „Toon, adu-ne ce crezi tu doar să supraviețuim”. Recomandarea lui? O serie de boluri cu lichide misterioase, pe care noi le-am numit generic supe – un termen poate prea simplu pentru complexitatea lor aromatică. Mâncam și nu aveam nici cea mai vagă idee ce înghițeam. Pe fundul farfuriei am descoperit niște oase și am dedus că probabil mâncam o zburătoare. După încă vreo două înghițituri, am aflat că era rață. Ce condimente erau în supă? Dumnezeu cu mila! Am recunoscut curry, dar restul au fost un mister peste care am trecut cu stoicism și lingura plină.
Când cineva a întrebat, timid, de bere, Toon n-a stat pe gânduri: a pus rapid pe unul din băieții din grup pe un scuter și împreună au mers la supermarket. S-au întors cu trei feluri de bere și cu factura totală pe care nu ne venea să o credem. Conversia ne-a luat cam cinci încercări, dar, da, era real: mâncaserăm două feluri, desert și băuserăm bere cu doar 13 lei de persoană. Am fost atât de impresionați, încât am început să vorbim despre asta ca și cum tocmai am descoperit locul următoarelor 20 de vacanțe.
După o cină spectaculoasă și cu burțile pline, am ajuns la Baan Chay Lay Resort după ora 22:00. Niște căsuțe pe plajă, nimic pretențios, dar perfect. Normal, primul lucru pe care l-am făcut a fost să ne descălțăm și să fugim spre apă. Apa? Caldă. Nisipul? Fin. Palmierii? Siluete misterioase în noapte.
Dar marea? Marea strălucea! Spuma valurilor era fluorescentă, un fenomen natural incredibil, dar pe care noi, obosiți și entuziasmați, l-am interpretat mai degrabă ca un semn divin că suntem pe drumul cel bun. Ne-am bălăcit până la genunchi (de fapt, până la gât, pentru că uneori nu ești atent la valuri), și ne-am întors la cazare fericiți, dar uzi fleașcă.
Dimineața ne-a întâmpinat cu un cer înnorat și un potop tropical care părea că vrea să ne testeze răbdarea din prima zi. Perfect!, am zis. Am bătut 10.000 km ca să ne prindă o furtună exotică! Am verificat vremea și am aflat că, teoretic, ar fi trebuit să plouă șapte zile din 11. Practic, ne-am rugat la toți zeii disponibili să nu fie chiar așa.
Dar ce conta ploaia?! Eram acolo, în paradis, și tot ce îmi doream era… o cafea decentă. Mă și visam cu ceașca de capuccino cu privirea uitată în zare către nuanțele de albastru nesfârșit.
Realitatea din astfel de locuri? Cafea instant disponibilă în borcane peste care îți torni apă fierbinte. Lapte? Sigur, de cocos! A trebuit să las pretențiile de unde am venit și să mă bucur de ceea ce mi se oferă. Și ce ni s-a oferit? Un orez cu lapte și banane în stil thailandez. Da, fără lapte, cu lapte de cocos si fructe. Excepțional de bun desertul tradițional învelit în frunze de bananier. Cu o ceașcă de pseudo-cafea în mână, am privit norii și am decis că nu poate fi chiar atât de rău.
Și, slavă lui Buddha, n-a fost. Dar despre asta, în episodul următor.
(Va urma.)
Text și fotografii: Anamaria Marinescu