Ţara asta transpiră senzualitate prin toţi porii. Lasă că vegetaţia e frivol de sufocantă, căldura e cea care te dezbracă. Umezeala lipeşte de trup hainele, veşnic jilave; colegele mele de drum nu se mai parfumează (ura!), toţi începem să mirosim altfel, a esenţe, a mirodenii. Nimeni nu mai are nevoie să se cremuiasă. 
Nu-mi mai pasă că îmi luceşte nasul şi pomeţii parcă sunt felinare. Tropicele fac minuni, umezeala e pe gratis, ai parte de un tratament cosmetic de hidratare natural şi spontan. (Chiar, oare cum reuşesc thailandezele să-şi menţină aspectul scos din cutie?! Eu parcă sunt stropită cu furtunul la fiecare 10 minute.) Nişte pantaloni lăsaţi „la uscat” pe balcon nu s-au uscat nici după două zile. Doar că nu în Phuket e căldura aia siloasă care în Bucureşti îţi înnegreşte gulerul şi manşetele în juma de oră.
Eşti transpirat, dar curat. Eşti permanent aburit, nici nu mai contează dacă plouă cu butoiul. Ploaia nu te udă, fiindcă eşti oricum veşnic ud şi e atât de caldă că nu simţi nici o diferenţă faţă de aer. Înţeleg şi de ce nu poartă nimeni pantofi din pânză: că nu s-ar usca niciodată. Mai remarc un lucru: văd că e de bon ton să nu fii bronzat, cochetele localnice se ascund sub pălării, umbrele, şaluri, mâneci trase până peste unghii. Dar cum să nu fii bronzat, în locurile astea unde te găseşte soarele şi dacă te ascunzi sub pat?!
Ies la 6 dimineaţa din gheţăria în care dormisem (aerul condiţionat m-a „condiţionat” la rându-i să dorm în pulovăr), să fac fotografii prin parcul hotelului Laguna Dusit Thani. Afară, aburi de saună. Las întredeschisă uşa, proptită cu un papuc, să nu mai iau cu mine cheia. După 10 minute, toate suprafeţele de sticlă şi oglindă din cameră deveniseră opace de abur: o impresie de cinema suprarealist, de trecere iniţiatică. Aha, deci asta e. Ştim eu că am ajuns în alt tărâm, ca Alice: The Amazing Land.