Aeroportul din Phuket, ora de îmbarcare. La câţiva paşi de culoarul spre avion, două magazine. Unul aparent inofensiv – cu apă, cafea, biscuiţi, ciocolată, reviste, ce-i trebuie omului la drum. Celălalt etalează, suspect de ofertant, de parcă te trage de mânecă, vitrine cu bijuterii scumpe, aur, perle, diamante.
În primul magazin, părinţi cu copii deja plictisiţi, turişti neutri, cupluri indiferente ce cumpără fleacuri. În cel strălucitor, unul, maximum doi cumpărători. Exclusiv bărbaţi stingheriţi, ce îşi ocolesc privirile. Oare ce le trebuie ălora perle când mai au cinci minute până la decolare?! Ei bine, e un truc isteţ de marketing, care se cheamă „magazinul soţului vinovat”.
Nu e glumă, iar după expresia tolerantă a vânzătoarei îţi dai seama că ea ştie bine ce-i cu călătorul transpirat şi febril care nu se pricepe, nici nu prea se tocmeşte, ci plăteşte pe ceva care îi va lua ochii consoartei. Poate o va amuţi chiar, căci preţul bijuteriei luată în dar nu-i deloc simbolic. Întotdeauna e proporţional cu remuşcarea conjugală a bărbatului „nevoit” să plece de unul singur în Thailanda în călătorie de afaceri. Mecanismul e impecabil, toată lumea mulţumită, soţ, soţie. Pietrele preţioase cumpărate din Thailanda (chiar de pe aeroport, câtă vreme au garanţia autenticităţii) sunt o investiţie.
Pont pentru safire: autentice sau artificiale, arată identic pentru ochi profani, doar preţul face diferenţa: la dimensiuni similare, unul real poate costa 1200 dolari, unul sintetic 700. Cel fals poate arăta chiar mai bine decât cel adevărat, însă trebuie privit în lumină, culoarea să fie limpede, fără „pâclă” interioară, cu muchiile perfecte. Perlele au şi ele reguli de selecţie, o achiziţie sigură e numai în magazinele care au expus la vedere certificatul de autorizaţie, ăia chiar ştiu ce vând.
Bine, şi vânzătoarele din aeroporturi mai ştiu – sau bănuiesc – câte ceva despre efectele masajului thailandez de afaceri.